opresc timpul
să-l întreb de ce tace
de ce vântul și ploaia
nu mușcă din mine
să smulgă cuvântul
de ce nu le place
să urle pământul
durerea trăirii
să țipe în mine
în cer să străpungă
să-l pună în dungă
pe ce
și pe cine
o clipă nu face
un om
dar viața-i o clipă
îl întreb dacă știe și
timpul tace
8 iunie 2011
marți, 28 iunie 2011
Mami, câinii de ce nu pot să zboare?
Soarele încălzea leneș vietățile de pe pământ.
Printre acestea era și Daria, care stătea cocoțată pe o piatră, Piatra Crăiesei, așa o botezase și unde-și petrecea mai mereu sfârșitul de săptămână cu prietenul ei Tomiță.
Erau cam de-o seamă. Daria împlinise opt ani, iar Tomiță avea cam un an și două luni, dar la câini, se știe, vârsta se înmulțește cu șapte pentru a fi ca la oameni.
Nu avea nimic special în înfățișarea lui de cățel, numai ochii te cutremurau. Parcă erau ochi de om. Dar nu de orice om. Parcă erau ochii celui mai trist om de pe pământ. Poate că în altă viață Tomiță a fost om. Poate a suferit mult în acea viață sau poate acum suferă că nu mai e om.
Este adevărat că suferă și de pe urma picioarelor primite de la stăpânul cabanei. Curios era faptul că acesta se împrietenise cu două vulpi, care veneau uneori la orătănii. Stăpâna era mai bună, dar nu avea timp de el.
Sâmbăta și duminica erau cele mai fericite zile ale săptămânii pentru bietul Tomiță.
Și Daria, deși mică, știa ce-i suferința. Fusese dată afară din casă, împreună cu mama ei, iar acum stăteau la un cămin. De-atunci nu mai vrea să știe că are tată. Poate că nici nu are.
Mami o iubea tare mult, dar tot se bucura când o lua mătușa la cabană, pentru că aici îl găsea pe Tomiță, care o întâmpina de fiecare dată cu aceeași privire tristă și parcă vinovată că era așa un câine trist. În acea privire Daria citea toată suferința pe care o îndurase de luni până vineri. Acum Tomiță era fericit, deși la el și fericirea parcă durea. Stătea cu capul pe labele din față și asculta ce-i spunea fata.
Daria îi povestea tot ce făcea în timpul săptămânii la școală, acasă, la cămin, ce mai făceau studenții, prietenii ei, ce a mai gătit mami. Îi spunea tot ce-i trecea prin cap, iar câinele o asculta cu răbdare de om bătrân. Deodată Tomiță a ciulit urechile. Daria vorbea cu cineva la telefon și a auzit-o spunând "Te iubesc, tati!" Și doar știa că fata nu mai voia nici măcar să audă cuvântul "tată". S-or fi împăcat părinții ei? Poate le primește înapoi acasă. Dar atunci va mai veni fata la el, la cabană. Din senin fata îl trase de ureche.
"Tomiță, te salută tati!" Auzi din nou acel "i" prelung, care exprima bucuria fetei.
iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii!
Începu și el să latre cu voioșie, să-i țină fetei isonul.
Alergau prin iarba crudă a primăverii speriind fluturii și albinele cu țipetele lor ascuțite. Mă rog, mai mult Daria.
Din joacă Tomiță a înhățat o albină bezmetică, iar aceasta, în mod firesc, și-a înfipt acul în limba imprudentului. Câinelui i-a stat chiuitul în gât de durere și lacrimile i-au încețoșat privirea și-așa tulbure.
Fetița își continua salturile prin iarbă. Tomiță, neștiind cum să-i atragă atenția, s-a băgat în picioarele ei și în învălmășeală sau poate împins de suferință, a apucat-o ușor de un picior.
Fata a încremenit. Nu de durere, că n-o mușcase tare, dar nu se aștepta la un asemenea gest din partea prietenului ei, care-i cunoștea sufletul mai bine chiar decât propria mamă. Ei, nu chiar mai bine, dar la fel.
L-a privit pierdută în ochi. El, de lacrimi abia o mai zărea și surprins de întâmplare a uitat să mai scoată limba, să-i vadă fata suferința. Daria a plecat în camera ei cu ochii în lacrimi. Tomiță s-a așezat sub fereastră oftând. Ca un om bătrân. Era ultima zi pe care o mai petreceau împreună.
Daria avea un alt tătic pe care-l iubea, iar el le iubea la fel de mult și pe ea și pe mami. Locuia în altă țară și urma să plece definitiv la el. Seara a plecat fără să-și ia la revedere de la Tomiță. Se ascunsese pe undeva de rușine sau poate de durere, că limba i se umflase de abia mai putea să respire.
De fapt, Tomiță o petrecuse pe Daria cu privirea lui tristă, atât de tristă încât sufletul îți devenea deodată prea mare de nu-l mai puteai cuprinde. Parcă știa că o vede pentru ultima oară pe Daria.
În ziua plecării Daria era veselă. Mami, la fel de veselă, dar parcă un pic mai reținută. Nu se-ndoia că le va fi bine acolo. Nici de iubirea lui nu se-ndoia. Era, totuși, un pas important pe care-l făcea, lăsând în urmă o viață. O viață cu multă suferință și cu ceva bucurii. Viața ei. Dar viața care urma nu era tot viață? Ba da. Viața lor. Acum vor fi patru, pentru că și el are un băiat și vor lăsa în urmă tot ce a fost rău. Au de trăit o viață. O viață frumoasă.
- Mami, uite un nor în formă de câine! zise Daria privind prin geamul avionului.
- Da, mami, un câine în formă de nor, zise Doria absentă, cu gândul departe.
- Uof, măi, mami! E nor, nu câine. Știi ce? Parcă seamănă cu Tomiță. Ar putea fi Tomiță?
- Numai dacă a murit, iar sufletul lui s-a făcut nor.
- Dar poate e chiar Tomiță și vine cu noi.
- Câinii nu zboară, Daria.
- Mami, dar de ce nu pot câinii să zboare?
21 mai 2011
Printre acestea era și Daria, care stătea cocoțată pe o piatră, Piatra Crăiesei, așa o botezase și unde-și petrecea mai mereu sfârșitul de săptămână cu prietenul ei Tomiță.
Erau cam de-o seamă. Daria împlinise opt ani, iar Tomiță avea cam un an și două luni, dar la câini, se știe, vârsta se înmulțește cu șapte pentru a fi ca la oameni.
Nu avea nimic special în înfățișarea lui de cățel, numai ochii te cutremurau. Parcă erau ochi de om. Dar nu de orice om. Parcă erau ochii celui mai trist om de pe pământ. Poate că în altă viață Tomiță a fost om. Poate a suferit mult în acea viață sau poate acum suferă că nu mai e om.
Este adevărat că suferă și de pe urma picioarelor primite de la stăpânul cabanei. Curios era faptul că acesta se împrietenise cu două vulpi, care veneau uneori la orătănii. Stăpâna era mai bună, dar nu avea timp de el.
Sâmbăta și duminica erau cele mai fericite zile ale săptămânii pentru bietul Tomiță.
Și Daria, deși mică, știa ce-i suferința. Fusese dată afară din casă, împreună cu mama ei, iar acum stăteau la un cămin. De-atunci nu mai vrea să știe că are tată. Poate că nici nu are.
Mami o iubea tare mult, dar tot se bucura când o lua mătușa la cabană, pentru că aici îl găsea pe Tomiță, care o întâmpina de fiecare dată cu aceeași privire tristă și parcă vinovată că era așa un câine trist. În acea privire Daria citea toată suferința pe care o îndurase de luni până vineri. Acum Tomiță era fericit, deși la el și fericirea parcă durea. Stătea cu capul pe labele din față și asculta ce-i spunea fata.
Daria îi povestea tot ce făcea în timpul săptămânii la școală, acasă, la cămin, ce mai făceau studenții, prietenii ei, ce a mai gătit mami. Îi spunea tot ce-i trecea prin cap, iar câinele o asculta cu răbdare de om bătrân. Deodată Tomiță a ciulit urechile. Daria vorbea cu cineva la telefon și a auzit-o spunând "Te iubesc, tati!" Și doar știa că fata nu mai voia nici măcar să audă cuvântul "tată". S-or fi împăcat părinții ei? Poate le primește înapoi acasă. Dar atunci va mai veni fata la el, la cabană. Din senin fata îl trase de ureche.
"Tomiță, te salută tati!" Auzi din nou acel "i" prelung, care exprima bucuria fetei.
iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii!
Începu și el să latre cu voioșie, să-i țină fetei isonul.
Alergau prin iarba crudă a primăverii speriind fluturii și albinele cu țipetele lor ascuțite. Mă rog, mai mult Daria.
Din joacă Tomiță a înhățat o albină bezmetică, iar aceasta, în mod firesc, și-a înfipt acul în limba imprudentului. Câinelui i-a stat chiuitul în gât de durere și lacrimile i-au încețoșat privirea și-așa tulbure.
Fetița își continua salturile prin iarbă. Tomiță, neștiind cum să-i atragă atenția, s-a băgat în picioarele ei și în învălmășeală sau poate împins de suferință, a apucat-o ușor de un picior.
Fata a încremenit. Nu de durere, că n-o mușcase tare, dar nu se aștepta la un asemenea gest din partea prietenului ei, care-i cunoștea sufletul mai bine chiar decât propria mamă. Ei, nu chiar mai bine, dar la fel.
L-a privit pierdută în ochi. El, de lacrimi abia o mai zărea și surprins de întâmplare a uitat să mai scoată limba, să-i vadă fata suferința. Daria a plecat în camera ei cu ochii în lacrimi. Tomiță s-a așezat sub fereastră oftând. Ca un om bătrân. Era ultima zi pe care o mai petreceau împreună.
Daria avea un alt tătic pe care-l iubea, iar el le iubea la fel de mult și pe ea și pe mami. Locuia în altă țară și urma să plece definitiv la el. Seara a plecat fără să-și ia la revedere de la Tomiță. Se ascunsese pe undeva de rușine sau poate de durere, că limba i se umflase de abia mai putea să respire.
De fapt, Tomiță o petrecuse pe Daria cu privirea lui tristă, atât de tristă încât sufletul îți devenea deodată prea mare de nu-l mai puteai cuprinde. Parcă știa că o vede pentru ultima oară pe Daria.
În ziua plecării Daria era veselă. Mami, la fel de veselă, dar parcă un pic mai reținută. Nu se-ndoia că le va fi bine acolo. Nici de iubirea lui nu se-ndoia. Era, totuși, un pas important pe care-l făcea, lăsând în urmă o viață. O viață cu multă suferință și cu ceva bucurii. Viața ei. Dar viața care urma nu era tot viață? Ba da. Viața lor. Acum vor fi patru, pentru că și el are un băiat și vor lăsa în urmă tot ce a fost rău. Au de trăit o viață. O viață frumoasă.
- Mami, uite un nor în formă de câine! zise Daria privind prin geamul avionului.
- Da, mami, un câine în formă de nor, zise Doria absentă, cu gândul departe.
- Uof, măi, mami! E nor, nu câine. Știi ce? Parcă seamănă cu Tomiță. Ar putea fi Tomiță?
- Numai dacă a murit, iar sufletul lui s-a făcut nor.
- Dar poate e chiar Tomiță și vine cu noi.
- Câinii nu zboară, Daria.
- Mami, dar de ce nu pot câinii să zboare?
21 mai 2011
Aș fi putut să fiu om mare
M-a izbit puternic în moalele capului, făcându-mă să mă prăbușesc pe asfalt.
Moalele capului nu înseamnă neapărat creștetul capului. Adică, normal că în creștet este situat, dar se cheamă moale pentru că la bebeluși craniul se întărește la câteva săptămâni după naștere, nu mai țin minte câte, așa-zisa fontanelă. La mine s-a închis pe la un an. Așa mi-a zis mama, dar asta nu înseamnă neapărat că nu sunt tare de cap. Dar nici moale.
Totuși, se pare că acum mi-a venit de hac cărămida asta.
Cât de albastru este cerul deasupra mea!
În jurul meu se lățește pe asfalt o baltă roșie, aburindă.
Din cerul albastru plouă cu chihlimbar. Ba nu. Sunt lacrimile muncitorului de pe schelă. Cel care scăpase cărămida.
Lacrimile lui clipocesc în balta de sânge, stropindu-mă în ochii larg deschiși.
Așa stăteam în copilărie pe câmp, cu o carte sub cap, privind cerul fără să-l văd. Țineam ochii deschiși iar prin irișii mei pluteau norii alburii. Eu, însă, nu pe ei îi priveam. Nici cerul imens de deasupra. Dincolo de nori și de cer era lumea pe care eu o citisem și în care călătoream, uitând de oile care pășteau în jurul meu.
Îmi plăcea să duc oile la păscut în copilărie. Toate vacanțele mi le petreceam la bunici, iar sarcina mea, pe timp de vară, era să merg cu oile. Din fericire eu nu am avut nicio Bisisică, așa că puteam să visez în liniște, oile păscând în jurul meu, străjeri muți ai lumii de poveste.
Ceilalți ciobani, oameni în toată firea, îmi respectau visarea, crezând că am să ajung om mare. Mă vedeau mereu citind și pentru ei ăsta era semn sigur că așa va fi. Îi spuneau și bunicului:
- Bă, Silică, nepotu' ăsta al tău toată ziua citește. O să ajungă om mare, mă.
Da' n-am ajuns.
Bunicul îi credea și era tare mândru de mine. Pentru el, măcar, aș fi vrut să ajung.
În jurul meu se strânsese multă lume, că abia mai vedeam cerul. O fi fost și de la lacrimile muncitorului amestecate cu sânge de-mi săriseră-n ochi.
- Săracul de el, zise unul mai simțitor el așa, s-a prăpădit.
De ce-o fi crezut el că sunt sărac? Că mă sărăcise ăla cu cărămida de-o viață?
Ei, aș! Putea fi un tramvai, ca la bietul Labiș. Sau o boală.
La mine a fost o cărămidă. Ei și ce? Îmi luase numai o viață, dar eu trăisem mii de vieți. În multe din ele fusesem chiar și om mare, așa cum i-ar fi plăcut bunicului.
Avusesem multe lumi în care trăisem. Lumi în care oamenii erau așa cum voiam eu să fie. În altele nu eram decât eu. Cream lumi numai pentru mine.
Cărămida îmi luase o viață, da oricum o păcălisem. Mai aveam alte mii de vieți pe care le imaginasem și urma să le trăiesc. Ele nu au legătură cu corpul meu, care acum stă întins într-o băltoacă roșie-grena și nici cu ochii care privesc un cer roșu. Senin de roșu.
Nu-mi pare rău decât de omul cu cărămida. Aș vrea ca el să știe toate aceste lucruri și să nu mai plângă. Lacrimile lui mă dor cel mai tare. Lacrimile lui îmi fac cerul roșu.
În jurul meu oile albe pasc sânge. E Paștele, iar cerul e verde.
Fontanela mi s-a închis peste o lume în care nu am știut să fiu om mare.
9 iunie 2011
Moalele capului nu înseamnă neapărat creștetul capului. Adică, normal că în creștet este situat, dar se cheamă moale pentru că la bebeluși craniul se întărește la câteva săptămâni după naștere, nu mai țin minte câte, așa-zisa fontanelă. La mine s-a închis pe la un an. Așa mi-a zis mama, dar asta nu înseamnă neapărat că nu sunt tare de cap. Dar nici moale.
Totuși, se pare că acum mi-a venit de hac cărămida asta.
Cât de albastru este cerul deasupra mea!
În jurul meu se lățește pe asfalt o baltă roșie, aburindă.
Din cerul albastru plouă cu chihlimbar. Ba nu. Sunt lacrimile muncitorului de pe schelă. Cel care scăpase cărămida.
Lacrimile lui clipocesc în balta de sânge, stropindu-mă în ochii larg deschiși.
Așa stăteam în copilărie pe câmp, cu o carte sub cap, privind cerul fără să-l văd. Țineam ochii deschiși iar prin irișii mei pluteau norii alburii. Eu, însă, nu pe ei îi priveam. Nici cerul imens de deasupra. Dincolo de nori și de cer era lumea pe care eu o citisem și în care călătoream, uitând de oile care pășteau în jurul meu.
Îmi plăcea să duc oile la păscut în copilărie. Toate vacanțele mi le petreceam la bunici, iar sarcina mea, pe timp de vară, era să merg cu oile. Din fericire eu nu am avut nicio Bisisică, așa că puteam să visez în liniște, oile păscând în jurul meu, străjeri muți ai lumii de poveste.
Ceilalți ciobani, oameni în toată firea, îmi respectau visarea, crezând că am să ajung om mare. Mă vedeau mereu citind și pentru ei ăsta era semn sigur că așa va fi. Îi spuneau și bunicului:
- Bă, Silică, nepotu' ăsta al tău toată ziua citește. O să ajungă om mare, mă.
Da' n-am ajuns.
Bunicul îi credea și era tare mândru de mine. Pentru el, măcar, aș fi vrut să ajung.
În jurul meu se strânsese multă lume, că abia mai vedeam cerul. O fi fost și de la lacrimile muncitorului amestecate cu sânge de-mi săriseră-n ochi.
- Săracul de el, zise unul mai simțitor el așa, s-a prăpădit.
De ce-o fi crezut el că sunt sărac? Că mă sărăcise ăla cu cărămida de-o viață?
Ei, aș! Putea fi un tramvai, ca la bietul Labiș. Sau o boală.
La mine a fost o cărămidă. Ei și ce? Îmi luase numai o viață, dar eu trăisem mii de vieți. În multe din ele fusesem chiar și om mare, așa cum i-ar fi plăcut bunicului.
Avusesem multe lumi în care trăisem. Lumi în care oamenii erau așa cum voiam eu să fie. În altele nu eram decât eu. Cream lumi numai pentru mine.
Cărămida îmi luase o viață, da oricum o păcălisem. Mai aveam alte mii de vieți pe care le imaginasem și urma să le trăiesc. Ele nu au legătură cu corpul meu, care acum stă întins într-o băltoacă roșie-grena și nici cu ochii care privesc un cer roșu. Senin de roșu.
Nu-mi pare rău decât de omul cu cărămida. Aș vrea ca el să știe toate aceste lucruri și să nu mai plângă. Lacrimile lui mă dor cel mai tare. Lacrimile lui îmi fac cerul roșu.
În jurul meu oile albe pasc sânge. E Paștele, iar cerul e verde.
Fontanela mi s-a închis peste o lume în care nu am știut să fiu om mare.
9 iunie 2011
Zbor de doi
Mă ridic din genunchi, obosit să mai plâng.
Din țărână mă smulg, las din mine cuvânt
Să mă piardă murind, eu o șoaptă să frâng
Ca un zbor liniștit, ca un nor fără vânt.
Fără glas, fără mers, condamnat doar să zbor
Caut lumea de tu într-un cerc dezaxat
Fără văz și auz într-un cer inodor
Din Bermude lipesc un miraj la pătrat.
Rătăcită și tu, zbor de dor în absent,
Cauți lumea de eu în spirale de foc.
Pe un cer inventat de un noi congruent
Ne-am găsit, zbor de doi, la o masă de joc.
5 iunie 2011
Din țărână mă smulg, las din mine cuvânt
Să mă piardă murind, eu o șoaptă să frâng
Ca un zbor liniștit, ca un nor fără vânt.
Fără glas, fără mers, condamnat doar să zbor
Caut lumea de tu într-un cerc dezaxat
Fără văz și auz într-un cer inodor
Din Bermude lipesc un miraj la pătrat.
Rătăcită și tu, zbor de dor în absent,
Cauți lumea de eu în spirale de foc.
Pe un cer inventat de un noi congruent
Ne-am găsit, zbor de doi, la o masă de joc.
5 iunie 2011
duminică, 3 aprilie 2011
Sâmburi de cuvânt
În miezul crud al nopții
împerecheam cuvinte.
Am strâns în palmă clipa,
dar ea s-a făcut vânt...
Noi,
tâmplă lângă tâmplă,
ne mângâiam cuminte
mirat,
țineam în palmă
doar sâmburi de cuvânt.
Am răscolit cenușa
ce timpu-a așternut-o.
Nici eu nu știu ce caut
și nici măcar ce voi...
Pierdută este clipa
și tu nu ești, pierduto,
aici,
să-mi pui în palmă,
cuminte, sâmburi noi.
împerecheam cuvinte.
Am strâns în palmă clipa,
dar ea s-a făcut vânt...
Noi,
tâmplă lângă tâmplă,
ne mângâiam cuminte
mirat,
țineam în palmă
doar sâmburi de cuvânt.
Am răscolit cenușa
ce timpu-a așternut-o.
Nici eu nu știu ce caut
și nici măcar ce voi...
Pierdută este clipa
și tu nu ești, pierduto,
aici,
să-mi pui în palmă,
cuminte, sâmburi noi.
O pâine pe masă
Am plecat amândoi
pe un drum fără semne
mărginit de istorii
și iluzii, pesemne.
ai lăsat în firidă
rece cheia la casă,
o bucată de pâine
netăiată pe masă.
drumul urcă și dealul
plânge
noi ascultăm
goarna sună a jale
peste sat.
noi urcăm.
mă întorc în tăcere
singur
drumu-i la fel
numai eu parcă-s altul
rătăcesc fără țel.
casa ta mi-e străină
chiar și câinii mă ceartă,
ochii nu mai văd drumul
rup și cheia în poartă.
de acum lumea asta-i
mai săracă de-un tată.
pe un drum fără semne
mărginit de istorii
și iluzii, pesemne.
ai lăsat în firidă
rece cheia la casă,
o bucată de pâine
netăiată pe masă.
drumul urcă și dealul
plânge
noi ascultăm
goarna sună a jale
peste sat.
noi urcăm.
mă întorc în tăcere
singur
drumu-i la fel
numai eu parcă-s altul
rătăcesc fără țel.
casa ta mi-e străină
chiar și câinii mă ceartă,
ochii nu mai văd drumul
rup și cheia în poartă.
de acum lumea asta-i
mai săracă de-un tată.
marți, 15 martie 2011
Despre Viorel Ploeșteanu - Ștefan Doru Dăncuș, Plata lui Viorel Ploeșteanu
PLATA LUI PLOESTEANU
Pe Viorel Ploesteanu l-am cunoscut in vara trecuta, intr-o tabara de creatie de la Galati, organizata de „Esente” – un site interactiv de pe internet. O prezenta discreta cu o camera digitala si atat. Spre diferenta de cei care voiau sa-si vanda cartile, Viorel Ploesteanu le-a dat „de gratis” si asta mi-a atras atentia: din ce in ce mai rar cunosc oameni care, in aceste vremuri zbuciumate, sa urmeze biblicul concept: „Fara plata ati primit, fara plata sa dati”.
Cartea pe care mi-a dat-o (un roman) se numeste „Ciorile albe” (Ed. Craiova, Dolj, 2007). Trec peste faptul ca are girul lui Fanus Neagu si ajung la perceptia mea de cititor inrait: Viorel Ploesteanu construieste volumul in dublu model, cel al anilor 1960-1975, combinat cu cel actual, al presupusei „modernitati”.
Infrastructura stilistica atinge uneori o exprimare de tip Eugen Barbu (vezi „Groapa”), lucru firesc daca tinem seama de tipologia personajelor, insa imediat se trece la romantism si apoi la postmodernism (asa cum l-a definit critica literara „de directie” de azi). Aceasta combinatie aleatorie pe alocuri dar impusa autoritar in zone bine stabilite de autor ii poate asigura un succes de casa rapid. Ii recomand sa apeleze la o editura care tipareste tiraje de masa pentru ca sunt sigur ca-si va gasi locul in literatura romana.
Doru DANCUS
Targoviste
20 ianuarie 2010
Pe Viorel Ploesteanu l-am cunoscut in vara trecuta, intr-o tabara de creatie de la Galati, organizata de „Esente” – un site interactiv de pe internet. O prezenta discreta cu o camera digitala si atat. Spre diferenta de cei care voiau sa-si vanda cartile, Viorel Ploesteanu le-a dat „de gratis” si asta mi-a atras atentia: din ce in ce mai rar cunosc oameni care, in aceste vremuri zbuciumate, sa urmeze biblicul concept: „Fara plata ati primit, fara plata sa dati”.
Cartea pe care mi-a dat-o (un roman) se numeste „Ciorile albe” (Ed. Craiova, Dolj, 2007). Trec peste faptul ca are girul lui Fanus Neagu si ajung la perceptia mea de cititor inrait: Viorel Ploesteanu construieste volumul in dublu model, cel al anilor 1960-1975, combinat cu cel actual, al presupusei „modernitati”.
Infrastructura stilistica atinge uneori o exprimare de tip Eugen Barbu (vezi „Groapa”), lucru firesc daca tinem seama de tipologia personajelor, insa imediat se trece la romantism si apoi la postmodernism (asa cum l-a definit critica literara „de directie” de azi). Aceasta combinatie aleatorie pe alocuri dar impusa autoritar in zone bine stabilite de autor ii poate asigura un succes de casa rapid. Ii recomand sa apeleze la o editura care tipareste tiraje de masa pentru ca sunt sigur ca-si va gasi locul in literatura romana.
Doru DANCUS
Targoviste
20 ianuarie 2010
Despre Viorel Ploeșteanu - Lansare Ciorile albe
Lansare Ciorile albe
Acad. Marius Sala - lingvist
"Am observat din discuțiile purtate cu Viorel Ploeșteanu că nu cumpără cărțile numai să le frunzărească."
Acad. Gheorghe Vlăduțescu - filosof
" Nașul literar al lui Viorel Ploeșteanu este Fănuș Neagu, care "l-a debutat" în Literatorul și prin grija căruia, foarte generoasă, a publicat volumul Ploaia."
"Cea de-a doua carte m-a surprins. Este o carte tristă. Un București pustiu. Pustiit. Un alt București decât acela al Crailor lui Mateiu Cragiale."
Acad. Vasile Tonoiu - filosof
"Prima carte eu am situat-o destul de sus și mi-am spus că Viorel Ploeșteanu are de unde să coboare. Cu această a doua carte se pare că a avut de unde să urce."
Acad. D R Popescu - filolog
"Prima dată mi-a vorbit de Viorel Ploeșteanu Fănuș Neagu. Mi-a zis: "Domle, e un prozator prin curtea Academiei." A doua persoană care mi-a vorbit de el a fost scriitorul Nic Iliescu. După ce am citit manuscrisele celor două cărți am zis că e un prozator, nu prin curte ci dincolo de curtea Academiei.
Lumea descrisă de Viorel e o lume de ratați, dar e blând cu personajele lui, de parcă i-ar fi rude, prieteni, vecinii lui."
"Autenticitatea la scriitori se vede prin dialog. Viorel Ploeșteanu are această autenticitate."
"Îi repet ce i-am mai spus lui Viorel. Să nu treacă o zi fără să mâzgălești hârtia, chiar și cu fleacuri, pentru că asta face parte din procesul de creație."
Nicolae Iliescu - scriitor
"Viorel Ploeșteanu are talentul de a face portrete. Are un început de biografie de scriitor american. Are ochi, lucru important la un scriitor, pentru a observa viața. Rămâne valabil ce am scris pe coperta IV a Ciorilor albe."
Nicolae I Nicolae - profesor limba română
"Pe Viorel Ploeșteanu îl vedeam tot timpul stând și citind, spre deosebire de colegii lui și de majoritatea românilor, în general, care au un talent nemaipomenit de a pierde timpul. Atunci îmi spuneam, "Iată-l pe Ciudatul din curtea Academiei!"
Acad. Marius Sala - lingvist
"Am observat din discuțiile purtate cu Viorel Ploeșteanu că nu cumpără cărțile numai să le frunzărească."
Acad. Gheorghe Vlăduțescu - filosof
" Nașul literar al lui Viorel Ploeșteanu este Fănuș Neagu, care "l-a debutat" în Literatorul și prin grija căruia, foarte generoasă, a publicat volumul Ploaia."
"Cea de-a doua carte m-a surprins. Este o carte tristă. Un București pustiu. Pustiit. Un alt București decât acela al Crailor lui Mateiu Cragiale."
Acad. Vasile Tonoiu - filosof
"Prima carte eu am situat-o destul de sus și mi-am spus că Viorel Ploeșteanu are de unde să coboare. Cu această a doua carte se pare că a avut de unde să urce."
Acad. D R Popescu - filolog
"Prima dată mi-a vorbit de Viorel Ploeșteanu Fănuș Neagu. Mi-a zis: "Domle, e un prozator prin curtea Academiei." A doua persoană care mi-a vorbit de el a fost scriitorul Nic Iliescu. După ce am citit manuscrisele celor două cărți am zis că e un prozator, nu prin curte ci dincolo de curtea Academiei.
Lumea descrisă de Viorel e o lume de ratați, dar e blând cu personajele lui, de parcă i-ar fi rude, prieteni, vecinii lui."
"Autenticitatea la scriitori se vede prin dialog. Viorel Ploeșteanu are această autenticitate."
"Îi repet ce i-am mai spus lui Viorel. Să nu treacă o zi fără să mâzgălești hârtia, chiar și cu fleacuri, pentru că asta face parte din procesul de creație."
Nicolae Iliescu - scriitor
"Viorel Ploeșteanu are talentul de a face portrete. Are un început de biografie de scriitor american. Are ochi, lucru important la un scriitor, pentru a observa viața. Rămâne valabil ce am scris pe coperta IV a Ciorilor albe."
Nicolae I Nicolae - profesor limba română
"Pe Viorel Ploeșteanu îl vedeam tot timpul stând și citind, spre deosebire de colegii lui și de majoritatea românilor, în general, care au un talent nemaipomenit de a pierde timpul. Atunci îmi spuneam, "Iată-l pe Ciudatul din curtea Academiei!"
Despre Viorel Ploeșteanu - Fănuș Băileșteanu
Fănuș Băileșteanu - critic literar, prefața (fragment) la Ciorile albe, aug. 2007
"În urmă cu vreo trei ani, tânărul Viorel Ploeșteanu debuta cu o nuvelă mai amplă, Ploaia, apreciată de mulți oameni de condei, printre care, în primul rând, maestrul prozei românești actuale, acad. Fănuș Neagu, care o și prezenta.
Acum, cu experiența dobândită - și ceva pe deasupra, în privința compoziției - individualizării personajelor și nu mai puțin în privința stilului (mai poetic la început, realist "actual" și chiar dur în cele din urmă), autorul vine în fața cititorilor cu un mic dar dens roman, care, spre deosebire de prima carte - unde "ploaia" se mișca de la Oborul Bucureștean în satul teleormănean sau/și invers - este eminamente citadin.
Adică cei doi prieteni de-o viață, care, aflați iarna în Cișmigiu, au privit o cioară înghețată, albită de zăpada ce-o acoperise, văzând parcă în această imagine propriile lor vieți.
Aceasta să fie filosofia vieții?!
Să așteptăm cu încredere evoluția scrisului talentatului tânăr prozator."
"În urmă cu vreo trei ani, tânărul Viorel Ploeșteanu debuta cu o nuvelă mai amplă, Ploaia, apreciată de mulți oameni de condei, printre care, în primul rând, maestrul prozei românești actuale, acad. Fănuș Neagu, care o și prezenta.
Acum, cu experiența dobândită - și ceva pe deasupra, în privința compoziției - individualizării personajelor și nu mai puțin în privința stilului (mai poetic la început, realist "actual" și chiar dur în cele din urmă), autorul vine în fața cititorilor cu un mic dar dens roman, care, spre deosebire de prima carte - unde "ploaia" se mișca de la Oborul Bucureștean în satul teleormănean sau/și invers - este eminamente citadin.
Adică cei doi prieteni de-o viață, care, aflați iarna în Cișmigiu, au privit o cioară înghețată, albită de zăpada ce-o acoperise, văzând parcă în această imagine propriile lor vieți.
Aceasta să fie filosofia vieții?!
Să așteptăm cu încredere evoluția scrisului talentatului tânăr prozator."
Despre Viorel Ploeșteanu - Nicolae Iliescu
Nic Iliescu, coperta IV, Ciorile albe
"Talentul nu este nicidecum o prejudecată. El se instalează de obicei prin naștere și se pierde prin deces. În tot acest minunat interval numit VIAȚĂ, el este o lumină ce înfășoară și leagănă bogăția și frumusețea ei, adică a vieții.
Talentul nu se ia, el se lucrează. Talentul, de asemenea, este și un mod de viață, o situare în univers, o posibilitate de a visa.
Viorel Ploeșteanu este un om dăruit cu talent. Altfel spus, Viorel Ploeșteanu este înrudit cu bogăția și frumusețea emanate din conturul lucrurilor, cu toată REALITATEA ce cade precum o cortină de ploaie peste oameni, cu zgomotele incluse în prețul viselor.
De când îl cunosc, mi-am dat seama că Viorel, Don Viorel, are un talent galopant. Direct, sobru, țanțoș. Cu el proiectează povestiri viclene, adevărate cronologii și antologii ale clipei, ce ne tolerează în aluatul ei, cum este cazul și în romanul de față, Ciorile albe."
"Talentul nu este nicidecum o prejudecată. El se instalează de obicei prin naștere și se pierde prin deces. În tot acest minunat interval numit VIAȚĂ, el este o lumină ce înfășoară și leagănă bogăția și frumusețea ei, adică a vieții.
Talentul nu se ia, el se lucrează. Talentul, de asemenea, este și un mod de viață, o situare în univers, o posibilitate de a visa.
Viorel Ploeșteanu este un om dăruit cu talent. Altfel spus, Viorel Ploeșteanu este înrudit cu bogăția și frumusețea emanate din conturul lucrurilor, cu toată REALITATEA ce cade precum o cortină de ploaie peste oameni, cu zgomotele incluse în prețul viselor.
De când îl cunosc, mi-am dat seama că Viorel, Don Viorel, are un talent galopant. Direct, sobru, țanțoș. Cu el proiectează povestiri viclene, adevărate cronologii și antologii ale clipei, ce ne tolerează în aluatul ei, cum este cazul și în romanul de față, Ciorile albe."
Despre Viorel Ploeșteanu - Fănuș Neagu
Fănuș Neagu, coperta IV, Ploaia
"În această nuvelă scrisă în dulcele stil clasic, Viorel Ploeșteanu își plimbă tinerețea prin două guri de rai năruite: satul care și-a pierdut miresmele, farmecul echivoc, umbra arhaică și periferia orașelor care, de la distanță, părea a fi irealitatea cu tot cortegiul ei de promisiuni, vorbe și fum. Din rugii de iederă îmbrăcând turnul închipuirilor se ridică în zbor plăpând o pasăre ce va colora altfel cerul așteptării."
"În această nuvelă scrisă în dulcele stil clasic, Viorel Ploeșteanu își plimbă tinerețea prin două guri de rai năruite: satul care și-a pierdut miresmele, farmecul echivoc, umbra arhaică și periferia orașelor care, de la distanță, părea a fi irealitatea cu tot cortegiul ei de promisiuni, vorbe și fum. Din rugii de iederă îmbrăcând turnul închipuirilor se ridică în zbor plăpând o pasăre ce va colora altfel cerul așteptării."
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
