Homeless in my car

E sâmbătă, la o aruncătură de gând de miezul nopții, și mi-am terminat jobul de weekend. Cu banii ăștia plătim tiparul revistei Itaca (și câteva beri pentru mine!), că nu trebuie să afectăm bugetul oficial al familiei, așadar livrarea de pizza este exact ceea ce-i trebuie unui emigrant pentru a cunoaște orașul în care s-a stabilit, oamenii ce-l populează, dar și pentru a-și completa veniturile.
Cu o pizza într-o mână și câteva doze de suc în cealaltă (familia nu se culcă până nu ajung eu acasă!), mă îndrept agale spre mașina din parcare. Deja mintea îmi zboară la visurile pe care îmi place să le construiesc în timp ce conduc prin orașul pustiu, așa că mișcările îmi sunt reflexe. Deschid portiera și, când dau să mă urc, văd pe bancheta din spate un bărbat care trage absent dintr-o țigară.
- Oh, îmi cer scuze! Am greșit mașina, zic politicos și închid portiera cu grijă.
Doamne, dar nebun mai sunt, mă urc în mașina omului! Mă uit în jur să văd unde naiba am parcat minunatul meu Fiat Seicento roșu. Sunt câteva mașini în parcare, dar nici urmă de Fiat. Mă uit iar la mașina omului și, într-adevăr, nu e a lui. E a mea. Ocupată în mod abuziv de un necunoscut. Aproape că smulg portiera și urlu la intrus:
- Ce mama dracului cauți în mașina mea?
Să fiu cinstit, am folosit consacrata expresie “wtf!”. Și nu mă refeream la zilele săptămânii.
- Ieși imediat! De ce-ai intrat aici?
Omul nu părea teribil de impresionat de nervii mei și, fără să dea vreun semn că ar intenționa să iasă, îmi răspunde la ultima întrebare:
- Pentru că plouă.
Ar fi trebuit să mă gândesc și eu, dar ce, mai eram în stare!
- Și dacă plouă, ce, trebuie să intri în mașina mea? Alta mai răsărită n-ai găsit în toată parcarea?
- A ta era deschisă.
- Nu mai spune! Și mai și fumezi! Cum îndrăznești să fumezi în mașina mea? Eu nu fumez. De fapt, nu fumez deloc.
- Eu fumez, zice omul, parcă un pic vinovat.
- Ieși imediat cu țigara aia!
- Dacă o arunc, pot să rămân?
- Nu poți. Sigur că nu poți. Ce, ești nebun? Aici e azil de noapte? Ieși acum!
- Dar n-am unde să mă duc. Sunt homeless. Uite, am și o pătură!
- Nu-mi pasă. Ieși din mașina mea!
De parcă cine știe ce mașină aș fi avut, dar, vezi Doamne, e „a mea”.
Omul iese în cele din urmă, cu tot calabalâcul, și, înainte să plece, mai face o ultimă încercare:
- Măcar ia-mă până acasă la tine și mă lași să stau în mașină, în parcare! Uite, am și pătură!
- Nici gând. Vezi-ți de drum!
M-am urcat nervos în mașină și am demarat în trombă, cu geamurile complet coborâte, lăsând în urmă nori de fum de la țigara omului care crezuse că-și găsise adăpost pentru o noapte în mașina mea.
După câteva zeci de metri supărarea mi-a trecut subit și am izbucnit în râs, abia acum realizând că-l văzusem pe acel om în timp ce mă întorceam de la ultima livrare. Ieșea dintr-o curte, cu o sacoșă și încă ceva în mână și o pornise în noapte, parcă fără vreo direcție anume. M-am gândit, amuzat, că-l dăduse nevasta afară din casă. O fi țipat prea tare la sfertul de finală de la Cupa Mondială. Îl dăduse, de fapt, înăuntru. În mașina mea. Ciudat era că în urma lui nu rămăsese decât miros de țigară, nu și de om al străzii. Părea să fie un irlandez aproape bătrân și destul de îngrijit. Mi-am alungat repede urma de părere de rău ce încerca să mă cuprindă și mi-am spus că întâmplarea mi-a scos în cale subiectul pentru revista lui Dăncuș, Singur.
Consemnată de un cronicar al vremurilor acestea, în noaptea de 5 spre 6 a lunii iulie, anul 2014.

Viorel Ploeșteanu

Fântâna dorințelor

Sunt un emigrant ratat. Ratat și inadaptat. Un exemplar care contrazice cu toată ființa eticheta de ”descurcăreți” pusă conaționalilor săi. Sunt plecat de ani de zile din patria în care m-am născut și, iată, nu am reușit să-mi fac niciun rost până acum, ba mai mult, sunt un vagabond care trăiește de azi pe mâine, cum dă Domnul. Ei, și cu Domnul ăsta am avut atâtea discuții și degeaba! Nu reușim să ne punem de acord și pace, așa că l-am cam lăsat să-și vadă de calea lui. De parcă eu aș fi prea preocupat de a mea! Este adevărat că îmi cam place să contemplu lucrurile și viața, în loc să mă preocup mai mult de cele practice, dar mi se pare că la 40 de ani firea nu prea o mai poți schimba.
Nu am fost tot timpul un vagabond, însă în ultima vreme cam ăsta e statutul meu. Noroc că nu am și grija altora. A mea îmi este prea destul. Ocazional găsesc de lucru pe la conaționali și chiar un adăpost stabil, dar asta nu durează prea mult. Bine că nu-s prea pretențios și nici vicii nu am. Uite, de fumat nu fumez și de băut numai când mi se oferă, dar cine să-ți ofere în ziua de azi, dacă nu-i oferi și tu altă dată? Iar eu nu-mi permit și nici prieteni nu am.
Oricum, sunt un tip fericit. Nu știu cum reușesc, ținând cont de totala lipsă de orizont, dar încă mai pot să mă bucur de soare, de copaci, de ploaie și chiar de oameni. Da, oamenii au momente uneori când sunt simpatici. E o bucurie să vezi când uită de griji și se desprind din programul la care sunt conectați zi de zi, clipă de clipă.
Acum, totuși, sunt într-un impas. A venit anotimpul rece și ploios, iar eu tot pe străzi bântui. M-a mai prins și o răceală care mă ține de vreo două săptămâni, dar am cinci euro în monede, cu care m-aș putea descurca încă două zile, însă lipsa unui adăpost îmi taie tot elanul.
Rătăcind prin oraș, m-am așezat pe bordura unei fântâni arteziene. O știam, îi zicea Fântâna dorințelor, dar eu nu credeam în basme. Mai cu seamă turiștii aruncau mărunțiș în apa-i limpede și-și făceau fotografii cu ea pe fundal. Pe fundul apei erau o mulțime de monede. Aproape că nu se mai vedea piatra. Ce de oameni aruncă bani pe iluzii! Totuși, cine o strânge banii ăștia? Îmi imaginez că, din când în când, o face cineva.
Cum disperarea începea să pună stăpânire pe mine, m-am hotărât să sacrific o monedă de un euro și să încerc o dorință. M-am gândit că nu are sens să-mi doresc să devin bogat peste noapte sau să se îndrăgostească de mine vreo prințesă, așa că mi-am dorit, cu ochii închiși, evident, un lucru complex, dar realizabil, adică să am de lucru permanent, un adăpost sigur și să-mi permit trei mese pe zi. Am aruncat banul în apă cu o ușoară strângere de inimă, dar și cu o umbră de speranță. Un turist japonez (ce l-o fi apucat!) mi-a făcut o fotografie în momentul gestului. Am mai pierdut câteva clipe în preajma fântânii dătătoare de speranță și apoi mi-am văzut de drumul meu fără orizont.
După două zile iată-mă din nou lângă Fântâna dorințelor, fără un ban în buzunar și fără urmă de dorință împlinită. Priveam cu ură la apele mincinoase și dintr-o dată mi-a trăsnit prin cap să-mi iau înapoi moneda. La urma urmei, fusesem înșelat.
Abia ce ieșisem din apa rece, ținând în pumn banul de metal care trebuia să-mi astâmpere foamea, când am și fost înșfăcat de doi polițiști. Nici nu au vrut să audă că-mi luasem înapoi banul pe care, din naivitate, îl aruncasem pe apa sâmbetei cu două zile în urmă. Nu știu exact în baza căror legi mă judecaseră, că doar nu furasem banii cuiva anume, dar faptul este că m-au condamnat la trei luni de închisoare, unde aveam ocazia să prestez și anumite servicii, în schimbul unei oarecare sume de bani.

24 august 2014