azilul de noapte

am atâta noapte-n spinare
cât șirul negru de urme lăsate
în praful de aur și-n iarbă săpate
dar merg aplecat și continuu
spre soarele din felinare
indicatoare cu scrisul ambiguu
deschid mereu drumuri de întuneric
de zidurile moi o cățea se lovește sferic
și nimeni n-o aude din azilul de noapte
în timp ce din ferestre
se scurge timp de lumânare

29 iunie 2014

Loc de un surâs

Când mă îmbrac cu tine mă strângi, ca o piele trasă peste piele, între tine și mine nemaiîncăpând nimic, nici măcar un surâs sau o respirare de viață. Gândul tău e vârful acului care mă tatuează, scriindu-mă, rezonând în hăul ce mi s-a căscat între oase, lovindu-se de pereții ca de pâslă.
Dar ce ne mai mirăm de atâta gol, când am ucis toate culorile, dându-i vieții numai două variante, alb și negru, iar albul îl vedem utopic, scriindu-ne rostul cu negru în negru! Ce poți face când mulgi zilnic aceeași vacă neagră și bleagă a singurătății, te uiți cu scârbă în căldarea cu lapte, scuipi cu scârbă, bei cu scârbă și-l arunci cu aceeași scârbă necăutată, ca pe lături, unor porci imaginari, desigur negri, care se bălăcesc în el și atât?
De ce ne mirăm de rău, când vorbim numai de el, îl căutăm cu dinadinsul pentru a-l arăta, a-l condamna și a-l batjocori, uitând cu nonșalanță de bine, să-l căutăm, să-l arătăm, să-l slăvim, nicidecum să-l mai și facem?
Și s-a mai dus o zi, un an și-o viață...
Și tu mă strângi, ca o altă piele, și mi-e bine, că între tine și eu nu mai e loc de nimic. Nici măcar de un surâs. Numai de liniște.

28 iunie 2014

cioplitorul de iluzii

lucrează mereu
cu gândul
cu visul
în piatră rotundă
și în lemn ascuțit
dar greul îl duce
când ‘moaie pământul
în petec de cer
și-ntr-un soare vrăjit
când suflet cioplește
și-n lături nu sare
nimic
nici fărâmă
și nicio mirare
în zorii de zi
ne e totul cioplit

21 iunie 2014

Liniște! Se trăiește.

Am nevoie să am încredere în oameni. Am nevoie să termin odată lupta asta continuă cu timpul. Să nu-l mai consider pe cel de lângă mine un potențial contra-candidat pentru un job. Vreau să las garda jos. Să nu mai cred că, dacă voi fi slab sau prea credul, cel de lângă mine mă va transforma într-o victimă. Vreau să-i zâmbesc unui om pe care-l văd pentru prima oară, nu pentru că așa se poartă în civilizația occidentală, unde trebuie să-ți afișezi atitudinea pozitivă, ci pentru că văd un om. Un om în care am încredere. Un om care vrea același lucru ca mine: să se bucure de viață și de oameni.
Și, da, vreau liniște. Nu vreau ca viața mea să fie o continuă goană. O fugă după ceva sau de ceva. Vreau să am timp să simt viața, iar viața înseamnă natură, înseamnă oameni și, cum altfel, însemn eu.
Am obosit să asimilez toată tehnica pe care o dezvoltă mințile luminate, fără de care nu aș face față cerințelor în indiferent ce domeniu, tehnică extraordinară, însă nefastă, că prea mă îndepărtează de mine însumi și de viață.
Veți spune că nu este posibil, pentru că am devenit angrenaje care se învârt odată cu marea mașinărie universală și nu ar putea funcționa independent. Oare? Veți spune că asta e lașitate sau că sunt un învins. Așa să fie? De ce trebuie să accept toate aceste reguli? Toată această tehnologie care îmi fură timpul? De ce trebuie să asist indiferent la distrugerea mediului în care ne-a fost dat tuturor să trăim?
Și uite cum toate aceste dorințe firești, de a avea o viață normală și sănătoasă, se pot împlini numai printr-o luptă comună împotriva celor care, de când e omenirea, confiscă semenilor lor dreptul la viață. De ce trebuie să existe acești câțiva oameni, raportat la numărul de locuitori ai planetei, care se constituie în stăpâni ai celorlalți? Pentru că democrația a început să fie o minciună tot mai răsuflată pentru a mai crede în ea. Nu în ce au transformat-o ei.
Parafrazându-l pe Spiridon Popescu, închei și eu cu o rugă:
Doamne, dacă-mi ești prieten,
Fă o altă lege-a firii
Să se piardă toți stăpânii
Și dă-i Viață omenirii!

Viorel Ploeșteanu
11 iunie 2014

Unde

M-am hotărât s-o pornesc înapoi.
Drumul mă ducea numai prin nopți și uneori întâlneam trăsuri cu cheflii, care nu auzeau altceva din noapte decât muzicile țiganilor îngrămădiți în trăsura din urmă, gonindu-i ca niște ogari spre zorii ce nu voiau să se lase ajunși. Printre privirile încețoșate nu recunoșteam niciuna, numai uneori, privindu-i pe ei, mi se încețoșa și mie privirea.
Continuam să merg, întâlnind alte drumuri, care duceau adânc în alte nopți și întâlneam mereu oameni pe care nu-i cunoșteam, deși e foarte posibil să-i mai fi văzut, că doar pe aici trecusem înainte. După un colț, am întâlnit un dric tras de cai, dar rudele și prietenii mergeau în urmă-le tăcuți și indiferenți, de parcă ar fi fost actori plătiți. Am întrebat de ce-și îngroapă mortul noaptea și au tăcut. O fi fost cimitirul departe. Numai caii loveau piatra cubică în ritmuri pe care nu le înțelegea nimeni. Caii știu întotdeauna unde merg. Eu am continuat să mă afund în noapte.
La umbra unui felinar, în care se zbătea captivă o libelulă ce-și legase de aripi doi licurici, două prostituate își refuzau clienții politicos, spunându-le că ele sunt culegătoare de polen căzut din aripi de îngeri și nu au voie să atingă muritori. Pe mine m-au refuzat pentru că nu aveam ac la cravată, deși aș fi vrut doar să știu cum le cheamă.
Pe o stradă erau păsări negre, ce zburau numai în sus, ca o ploaie inversă, alimentând noaptea cu negreala lor.
Străzi. Nopți. Case pustii. Oameni fără chip, doar cu pălării înalte care se loveau de streșini. N-am întâlnit pe nicio stradă copii. N-am întâlnit pe nicăieri casa mea. Nici lumina spre care plecasem.
Curând am ieșit într-un câmp. De aici drumul meu putea fi oricare. Departe, în câmp, am întâlnit o fântână adâncă, iar din adâncul ei răsăreau zorii.

21 mai 2014

de-o parte și de alta

verdele rupe gura mugurelui
în timp ce dosul de palmă
poartă ca pe un trofeu
amintirea buzelor tale
rostind ultimul cuvânt
un chinez își scapă țigara pe jos
în ploaia stătută
visele unor pești scuipă spre oameni
cu cizmele de cauciuc
ne închipuim că putem merge oriunde
nu știm că prin ușile deschise
nu putem ieși din lumea noastră
și nici nu ne pasă
că dincolo verdele urlă tomnatic
a sânge

10 iunie 2014

de unde se aprind stelele

pe cerul nopții puzderie de stele
numai că luminează ca proastele
noi tot în beznă ne îndemnăm
făcând legăminte mincinoase
la toate răscrucile închipuite
călcăm așa ca și cum am sări
peste focuri desenate din vorbe
peste semne lăsate-n cenușă
și uitate și din nimic descântate
că numai busuiocul ne mai arată
calea care urcă și urcă
și de-aia ne lăsăm de ea și de ele
că prea vine mereu peste noi
ca o nebunie jocul călușului
dar degeaba când nu e nimeni
să ne tragă de mânecă
și să ne arate de unde se aprind stelele

8 iunie 2014

de unde se aprind stelele

pe cerul nopții puzderie de stele
numai că luminează ca proastele
noi tot în beznă ne îndemnăm
făcând legăminte mincinoase
la toate răscrucile închipuite
călcăm așa ca și cum am sări
peste focuri desenate din vorbe
peste semne lăsate-n cenușă
și uitate și din nimic descântate
că numai busuiocul ne mai arată
calea care urcă și urcă
și de-aia ne lăsăm de ea și de ele
că prea vine mereu peste noi
ca o nebunie jocul călușului
dar degeaba când nu e nimeni
să ne tragă de mânecă
și să ne arate de unde se aprind stelele

8 iunie 2014

o tempora, două tempore

când timpul îți rămâne prea strâmt
ai vrea să-ți fie o cămașă
dar cămășile alt rost au pe lume
nu să-ți numere ție bătăile inimii
și nici să-ți găsească scurtătura
cea mai la îndemână
și nici dacă-ți rămâne prea scurt
de timp vorbesc
degeaba-ți mai ții respirația o vreme
degeaba ți-l vrei lăsat pleată
mereu va fi destul vânt să-l împrăștie
și nu-l vei putea nicicum prinde în coadă
așa cum prinzi o mână de spice
să zici și tu că ai o pâine
când vine timpul
de-ți rămân toate mici
poate că e timpul să iei o pauză
și să vezi care e treaba cu timpul ăsta
de nu te mai înțelegi cu el
al dracului

3 iunie 2013