capăt de ață

așa se duc lucrurile de la mine
ca o ață dintr-un ghem
dat de-a dura în joacă
și lucrurile astea sunt
oameni, pietre, bani, cuvinte
chestii trecătoare
numai gândurile nu
numai visurile nu
nu știu ce forță le ține
într-o devălmășie calculată
pe orbita internă a firii mele
introvertită
dar trupul nu știe toate acestea
el se duce odată cu lucrurile
lăsând în cele din urmă
dintr-o grămadă mare de ghem
și de viață
numai o urmă care duce
la un capăt de ață

27 decembrie 2014

Cronică de carte la volumul Nae Boierul. Ploaia

http://semnul-de-carte.blogspot.ro/2014/10/viorel-ploiesteanu-nae-boierul-ploaia.html

O cronică făcută de Constantin P Popescu

Viorel Ploieșteanu, „Nae Boierul. Ploaia”, ed. Singur, Târgoviște, 2014



Deși locuiește în prezent în Dublin-ul lui J.Joyce, Viorel Ploeșteanu oferă cititorilor din țara natală un volum al editurii Singur sub îngrijirea lui Ștefan Doru Dăncuș. Cele două nuvele care îl alcătuiesc, Nae Boierul și Ploaia, sunt mărturii ale unor destine urmărite atent de-a lungul unor perioade de timp ce trec de la anii imediat următori războiului până în vremurile unui prezent răscolit de furtuni post-revoluționare. În Nae Boierul este prezentat, asemenea unei axe de rotație a nuvelei, un carecter puternic, îndârjit în a face avere din tot felul de afaceri tenebroase, care îi aduc nu numai căsătorii nereușite și câțiva ani de închisoare – experiență repetată de două ori, fără ca asta să-i înfrângă spiritul de întreprinzător de succes într-o vreme a interdicției proprietății private – ci și definirea unor relații deficitare cu frații și rudele apropiate. Prin Bucureștiul tuturor oportunităților, Nae zis Boierul trece de la o afacere la alta în asocieri păguboase sau profitabile, de la lux la sărăcie și nu pare să cedeze decât atunci când e trădat, înșelat de propriul nepot de frate.
Doborât de un atac cerebral și trăindu-și agonia prin cioburi de amintiri, ultimii ani ai vieții îi sunt încețoșați de rătăciri prin mlaștina lor dureroasă, lăsând „în urmă toate câte le făcuse, bune sau rele, numai Dumnezeu știe”. Stilul direct, aproape reportericesc, fără istovitoare și inutile descrieri, devine convingător prin dialoguri spontane, autentice, pitorești ca personajele alături de care lectura devine un însoțitor credincios. Același stil se regăsește și în Ploaia, nuvelă apreciată de reputatul Fănuș Neagu la prima ediție din 2003 (vezi coperta 4), în care motivul ploii însoțește episoade scurte, scene înfățișând diferite personaje în diverse întâmplări ale vieții. Unele triste, altele vesele, uneori tragice, aceste fapte sunt surprinse de ochiul atent observator al lui Viorel Ploieșteanu, care pune pe alocuri întrebări grave cititorului cu privire la oameni, la destinele lor înlănțuite pe căi tainice, după rezonanțe sufletești clare. Toate acestea alcătuiesc un puzzle colorat și plin de viață, care așază înaintea cititorului imaginea bine conturată a unei lumi complexe, frământate de suferințe și bucurii. Drama unor părinți care se zbat pentru un vis – o locuință mai bună, o afacere de succes - și aceea ale unei fiice rătăcite în grupuri nepotrivite care duc la sacrificiul unui copil cu suflet curat, drama altor personaje pitorești - țigani, comercianți, locuitori ai satului - sunt prezente în filele Ploii, văzută ca o spălare a cerului de păcate conștiente ori nu. Nebunul unui sat, un nătâng cu puteri de uriaș cu inimă de copil, e cel ce glăsuiește cu multă candoare mesajul nuvelei. În finalul nuvelei, nebunul Mitică se stinge cu ochii spre cerul acoperit de nori, la marginea unei păduri, alături de câinele credincios „care își privea stăpânul cu ochi liniștiți și umezi. Mult timp după aceea nu a mai plouat.” De remarcat aici descrierile obiceiurilor tradiționale de nuntă din finalul nuvelei, dovada unei reale nostalgii într-o lume din ce în ce mai grăbită. Dozajul fin al emoțiilor este marele merit al celor două nuvele de Viorel Ploeșteanu, care, deși departe de țară, reușește să zugrăvească în tușe bine conturate lumea din jurul nostru.

femeia aceea

femeia avea sufletul rar
ca un copac desfrunzit
și-și călca pe păcate
cum călca pe frunzele moarte
femeia aceea nu-i ca o toamnă normală
după ea nu mai vine nicio iarnă
să-i acopere urma visurilor
murdară
și nicio adiere de vânt
nu-i aduce în sufletul rar
măcar o speranță
că va mai fi cândva
primăvară după moarte
femeia aceea...

15 octombrie 2014

Homeless in my car

E sâmbătă, la o aruncătură de gând de miezul nopții, și mi-am terminat jobul de weekend. Cu banii ăștia plătim tiparul revistei Itaca (și câteva beri pentru mine!), că nu trebuie să afectăm bugetul oficial al familiei, așadar livrarea de pizza este exact ceea ce-i trebuie unui emigrant pentru a cunoaște orașul în care s-a stabilit, oamenii ce-l populează, dar și pentru a-și completa veniturile.
Cu o pizza într-o mână și câteva doze de suc în cealaltă (familia nu se culcă până nu ajung eu acasă!), mă îndrept agale spre mașina din parcare. Deja mintea îmi zboară la visurile pe care îmi place să le construiesc în timp ce conduc prin orașul pustiu, așa că mișcările îmi sunt reflexe. Deschid portiera și, când dau să mă urc, văd pe bancheta din spate un bărbat care trage absent dintr-o țigară.
- Oh, îmi cer scuze! Am greșit mașina, zic politicos și închid portiera cu grijă.
Doamne, dar nebun mai sunt, mă urc în mașina omului! Mă uit în jur să văd unde naiba am parcat minunatul meu Fiat Seicento roșu. Sunt câteva mașini în parcare, dar nici urmă de Fiat. Mă uit iar la mașina omului și, într-adevăr, nu e a lui. E a mea. Ocupată în mod abuziv de un necunoscut. Aproape că smulg portiera și urlu la intrus:
- Ce mama dracului cauți în mașina mea?
Să fiu cinstit, am folosit consacrata expresie “wtf!”. Și nu mă refeream la zilele săptămânii.
- Ieși imediat! De ce-ai intrat aici?
Omul nu părea teribil de impresionat de nervii mei și, fără să dea vreun semn că ar intenționa să iasă, îmi răspunde la ultima întrebare:
- Pentru că plouă.
Ar fi trebuit să mă gândesc și eu, dar ce, mai eram în stare!
- Și dacă plouă, ce, trebuie să intri în mașina mea? Alta mai răsărită n-ai găsit în toată parcarea?
- A ta era deschisă.
- Nu mai spune! Și mai și fumezi! Cum îndrăznești să fumezi în mașina mea? Eu nu fumez. De fapt, nu fumez deloc.
- Eu fumez, zice omul, parcă un pic vinovat.
- Ieși imediat cu țigara aia!
- Dacă o arunc, pot să rămân?
- Nu poți. Sigur că nu poți. Ce, ești nebun? Aici e azil de noapte? Ieși acum!
- Dar n-am unde să mă duc. Sunt homeless. Uite, am și o pătură!
- Nu-mi pasă. Ieși din mașina mea!
De parcă cine știe ce mașină aș fi avut, dar, vezi Doamne, e „a mea”.
Omul iese în cele din urmă, cu tot calabalâcul, și, înainte să plece, mai face o ultimă încercare:
- Măcar ia-mă până acasă la tine și mă lași să stau în mașină, în parcare! Uite, am și pătură!
- Nici gând. Vezi-ți de drum!
M-am urcat nervos în mașină și am demarat în trombă, cu geamurile complet coborâte, lăsând în urmă nori de fum de la țigara omului care crezuse că-și găsise adăpost pentru o noapte în mașina mea.
După câteva zeci de metri supărarea mi-a trecut subit și am izbucnit în râs, abia acum realizând că-l văzusem pe acel om în timp ce mă întorceam de la ultima livrare. Ieșea dintr-o curte, cu o sacoșă și încă ceva în mână și o pornise în noapte, parcă fără vreo direcție anume. M-am gândit, amuzat, că-l dăduse nevasta afară din casă. O fi țipat prea tare la sfertul de finală de la Cupa Mondială. Îl dăduse, de fapt, înăuntru. În mașina mea. Ciudat era că în urma lui nu rămăsese decât miros de țigară, nu și de om al străzii. Părea să fie un irlandez aproape bătrân și destul de îngrijit. Mi-am alungat repede urma de părere de rău ce încerca să mă cuprindă și mi-am spus că întâmplarea mi-a scos în cale subiectul pentru revista lui Dăncuș, Singur.
Consemnată de un cronicar al vremurilor acestea, în noaptea de 5 spre 6 a lunii iulie, anul 2014.

Viorel Ploeșteanu

Fântâna dorințelor

Sunt un emigrant ratat. Ratat și inadaptat. Un exemplar care contrazice cu toată ființa eticheta de ”descurcăreți” pusă conaționalilor săi. Sunt plecat de ani de zile din patria în care m-am născut și, iată, nu am reușit să-mi fac niciun rost până acum, ba mai mult, sunt un vagabond care trăiește de azi pe mâine, cum dă Domnul. Ei, și cu Domnul ăsta am avut atâtea discuții și degeaba! Nu reușim să ne punem de acord și pace, așa că l-am cam lăsat să-și vadă de calea lui. De parcă eu aș fi prea preocupat de a mea! Este adevărat că îmi cam place să contemplu lucrurile și viața, în loc să mă preocup mai mult de cele practice, dar mi se pare că la 40 de ani firea nu prea o mai poți schimba.
Nu am fost tot timpul un vagabond, însă în ultima vreme cam ăsta e statutul meu. Noroc că nu am și grija altora. A mea îmi este prea destul. Ocazional găsesc de lucru pe la conaționali și chiar un adăpost stabil, dar asta nu durează prea mult. Bine că nu-s prea pretențios și nici vicii nu am. Uite, de fumat nu fumez și de băut numai când mi se oferă, dar cine să-ți ofere în ziua de azi, dacă nu-i oferi și tu altă dată? Iar eu nu-mi permit și nici prieteni nu am.
Oricum, sunt un tip fericit. Nu știu cum reușesc, ținând cont de totala lipsă de orizont, dar încă mai pot să mă bucur de soare, de copaci, de ploaie și chiar de oameni. Da, oamenii au momente uneori când sunt simpatici. E o bucurie să vezi când uită de griji și se desprind din programul la care sunt conectați zi de zi, clipă de clipă.
Acum, totuși, sunt într-un impas. A venit anotimpul rece și ploios, iar eu tot pe străzi bântui. M-a mai prins și o răceală care mă ține de vreo două săptămâni, dar am cinci euro în monede, cu care m-aș putea descurca încă două zile, însă lipsa unui adăpost îmi taie tot elanul.
Rătăcind prin oraș, m-am așezat pe bordura unei fântâni arteziene. O știam, îi zicea Fântâna dorințelor, dar eu nu credeam în basme. Mai cu seamă turiștii aruncau mărunțiș în apa-i limpede și-și făceau fotografii cu ea pe fundal. Pe fundul apei erau o mulțime de monede. Aproape că nu se mai vedea piatra. Ce de oameni aruncă bani pe iluzii! Totuși, cine o strânge banii ăștia? Îmi imaginez că, din când în când, o face cineva.
Cum disperarea începea să pună stăpânire pe mine, m-am hotărât să sacrific o monedă de un euro și să încerc o dorință. M-am gândit că nu are sens să-mi doresc să devin bogat peste noapte sau să se îndrăgostească de mine vreo prințesă, așa că mi-am dorit, cu ochii închiși, evident, un lucru complex, dar realizabil, adică să am de lucru permanent, un adăpost sigur și să-mi permit trei mese pe zi. Am aruncat banul în apă cu o ușoară strângere de inimă, dar și cu o umbră de speranță. Un turist japonez (ce l-o fi apucat!) mi-a făcut o fotografie în momentul gestului. Am mai pierdut câteva clipe în preajma fântânii dătătoare de speranță și apoi mi-am văzut de drumul meu fără orizont.
După două zile iată-mă din nou lângă Fântâna dorințelor, fără un ban în buzunar și fără urmă de dorință împlinită. Priveam cu ură la apele mincinoase și dintr-o dată mi-a trăsnit prin cap să-mi iau înapoi moneda. La urma urmei, fusesem înșelat.
Abia ce ieșisem din apa rece, ținând în pumn banul de metal care trebuia să-mi astâmpere foamea, când am și fost înșfăcat de doi polițiști. Nici nu au vrut să audă că-mi luasem înapoi banul pe care, din naivitate, îl aruncasem pe apa sâmbetei cu două zile în urmă. Nu știu exact în baza căror legi mă judecaseră, că doar nu furasem banii cuiva anume, dar faptul este că m-au condamnat la trei luni de închisoare, unde aveam ocazia să prestez și anumite servicii, în schimbul unei oarecare sume de bani.

24 august 2014

în casa părinților mei

este atâta liniște
în casa părinților mei
și praful
nu se așază el crește
din urmele pașilor mamei
grăbiți
și din oftatul ostenit al tatei
bătrânul păianjen urzește în tihnă
acoperind în colțuri
întâmplări netrăite
în casa părinților mei
nu a mirosit nicicând a bătrânețe
și asta doare mai mult decât
pustiul din casă
o liniște de care păianjenului nu-i pasă

28 iulie 2014

Dumitru Ploeșteanu 24 mai 1946 – 23 martie 2011
Constanța Ploeșteanu 10 septembrie 1951 – 21 iulie 2014

coborâre

vântul
cu o ultimă respirare
îmi suflă dintre gene o lacrimă
și moare
izvorul
înainte să tacă
îmi spală sufletului un oftat
și seacă
focul
ca un șarpe se prelinge
în urma pașilor mei
și se stinge
numai pământul
învățat să aștepte
n-are niciun zor să-mi acopere
pletele înțelepte

7 iulie 2014

azilul de noapte

am atâta noapte-n spinare
cât șirul negru de urme lăsate
în praful de aur și-n iarbă săpate
dar merg aplecat și continuu
spre soarele din felinare
indicatoare cu scrisul ambiguu
deschid mereu drumuri de întuneric
de zidurile moi o cățea se lovește sferic
și nimeni n-o aude din azilul de noapte
în timp ce din ferestre
se scurge timp de lumânare

29 iunie 2014

Loc de un surâs

Când mă îmbrac cu tine mă strângi, ca o piele trasă peste piele, între tine și mine nemaiîncăpând nimic, nici măcar un surâs sau o respirare de viață. Gândul tău e vârful acului care mă tatuează, scriindu-mă, rezonând în hăul ce mi s-a căscat între oase, lovindu-se de pereții ca de pâslă.
Dar ce ne mai mirăm de atâta gol, când am ucis toate culorile, dându-i vieții numai două variante, alb și negru, iar albul îl vedem utopic, scriindu-ne rostul cu negru în negru! Ce poți face când mulgi zilnic aceeași vacă neagră și bleagă a singurătății, te uiți cu scârbă în căldarea cu lapte, scuipi cu scârbă, bei cu scârbă și-l arunci cu aceeași scârbă necăutată, ca pe lături, unor porci imaginari, desigur negri, care se bălăcesc în el și atât?
De ce ne mirăm de rău, când vorbim numai de el, îl căutăm cu dinadinsul pentru a-l arăta, a-l condamna și a-l batjocori, uitând cu nonșalanță de bine, să-l căutăm, să-l arătăm, să-l slăvim, nicidecum să-l mai și facem?
Și s-a mai dus o zi, un an și-o viață...
Și tu mă strângi, ca o altă piele, și mi-e bine, că între tine și eu nu mai e loc de nimic. Nici măcar de un surâs. Numai de liniște.

28 iunie 2014

cioplitorul de iluzii

lucrează mereu
cu gândul
cu visul
în piatră rotundă
și în lemn ascuțit
dar greul îl duce
când ‘moaie pământul
în petec de cer
și-ntr-un soare vrăjit
când suflet cioplește
și-n lături nu sare
nimic
nici fărâmă
și nicio mirare
în zorii de zi
ne e totul cioplit

21 iunie 2014

Liniște! Se trăiește.

Am nevoie să am încredere în oameni. Am nevoie să termin odată lupta asta continuă cu timpul. Să nu-l mai consider pe cel de lângă mine un potențial contra-candidat pentru un job. Vreau să las garda jos. Să nu mai cred că, dacă voi fi slab sau prea credul, cel de lângă mine mă va transforma într-o victimă. Vreau să-i zâmbesc unui om pe care-l văd pentru prima oară, nu pentru că așa se poartă în civilizația occidentală, unde trebuie să-ți afișezi atitudinea pozitivă, ci pentru că văd un om. Un om în care am încredere. Un om care vrea același lucru ca mine: să se bucure de viață și de oameni.
Și, da, vreau liniște. Nu vreau ca viața mea să fie o continuă goană. O fugă după ceva sau de ceva. Vreau să am timp să simt viața, iar viața înseamnă natură, înseamnă oameni și, cum altfel, însemn eu.
Am obosit să asimilez toată tehnica pe care o dezvoltă mințile luminate, fără de care nu aș face față cerințelor în indiferent ce domeniu, tehnică extraordinară, însă nefastă, că prea mă îndepărtează de mine însumi și de viață.
Veți spune că nu este posibil, pentru că am devenit angrenaje care se învârt odată cu marea mașinărie universală și nu ar putea funcționa independent. Oare? Veți spune că asta e lașitate sau că sunt un învins. Așa să fie? De ce trebuie să accept toate aceste reguli? Toată această tehnologie care îmi fură timpul? De ce trebuie să asist indiferent la distrugerea mediului în care ne-a fost dat tuturor să trăim?
Și uite cum toate aceste dorințe firești, de a avea o viață normală și sănătoasă, se pot împlini numai printr-o luptă comună împotriva celor care, de când e omenirea, confiscă semenilor lor dreptul la viață. De ce trebuie să existe acești câțiva oameni, raportat la numărul de locuitori ai planetei, care se constituie în stăpâni ai celorlalți? Pentru că democrația a început să fie o minciună tot mai răsuflată pentru a mai crede în ea. Nu în ce au transformat-o ei.
Parafrazându-l pe Spiridon Popescu, închei și eu cu o rugă:
Doamne, dacă-mi ești prieten,
Fă o altă lege-a firii
Să se piardă toți stăpânii
Și dă-i Viață omenirii!

Viorel Ploeșteanu
11 iunie 2014

Unde

M-am hotărât s-o pornesc înapoi.
Drumul mă ducea numai prin nopți și uneori întâlneam trăsuri cu cheflii, care nu auzeau altceva din noapte decât muzicile țiganilor îngrămădiți în trăsura din urmă, gonindu-i ca niște ogari spre zorii ce nu voiau să se lase ajunși. Printre privirile încețoșate nu recunoșteam niciuna, numai uneori, privindu-i pe ei, mi se încețoșa și mie privirea.
Continuam să merg, întâlnind alte drumuri, care duceau adânc în alte nopți și întâlneam mereu oameni pe care nu-i cunoșteam, deși e foarte posibil să-i mai fi văzut, că doar pe aici trecusem înainte. După un colț, am întâlnit un dric tras de cai, dar rudele și prietenii mergeau în urmă-le tăcuți și indiferenți, de parcă ar fi fost actori plătiți. Am întrebat de ce-și îngroapă mortul noaptea și au tăcut. O fi fost cimitirul departe. Numai caii loveau piatra cubică în ritmuri pe care nu le înțelegea nimeni. Caii știu întotdeauna unde merg. Eu am continuat să mă afund în noapte.
La umbra unui felinar, în care se zbătea captivă o libelulă ce-și legase de aripi doi licurici, două prostituate își refuzau clienții politicos, spunându-le că ele sunt culegătoare de polen căzut din aripi de îngeri și nu au voie să atingă muritori. Pe mine m-au refuzat pentru că nu aveam ac la cravată, deși aș fi vrut doar să știu cum le cheamă.
Pe o stradă erau păsări negre, ce zburau numai în sus, ca o ploaie inversă, alimentând noaptea cu negreala lor.
Străzi. Nopți. Case pustii. Oameni fără chip, doar cu pălării înalte care se loveau de streșini. N-am întâlnit pe nicio stradă copii. N-am întâlnit pe nicăieri casa mea. Nici lumina spre care plecasem.
Curând am ieșit într-un câmp. De aici drumul meu putea fi oricare. Departe, în câmp, am întâlnit o fântână adâncă, iar din adâncul ei răsăreau zorii.

21 mai 2014

de-o parte și de alta

verdele rupe gura mugurelui
în timp ce dosul de palmă
poartă ca pe un trofeu
amintirea buzelor tale
rostind ultimul cuvânt
un chinez își scapă țigara pe jos
în ploaia stătută
visele unor pești scuipă spre oameni
cu cizmele de cauciuc
ne închipuim că putem merge oriunde
nu știm că prin ușile deschise
nu putem ieși din lumea noastră
și nici nu ne pasă
că dincolo verdele urlă tomnatic
a sânge

10 iunie 2014

de unde se aprind stelele

pe cerul nopții puzderie de stele
numai că luminează ca proastele
noi tot în beznă ne îndemnăm
făcând legăminte mincinoase
la toate răscrucile închipuite
călcăm așa ca și cum am sări
peste focuri desenate din vorbe
peste semne lăsate-n cenușă
și uitate și din nimic descântate
că numai busuiocul ne mai arată
calea care urcă și urcă
și de-aia ne lăsăm de ea și de ele
că prea vine mereu peste noi
ca o nebunie jocul călușului
dar degeaba când nu e nimeni
să ne tragă de mânecă
și să ne arate de unde se aprind stelele

8 iunie 2014

de unde se aprind stelele

pe cerul nopții puzderie de stele
numai că luminează ca proastele
noi tot în beznă ne îndemnăm
făcând legăminte mincinoase
la toate răscrucile închipuite
călcăm așa ca și cum am sări
peste focuri desenate din vorbe
peste semne lăsate-n cenușă
și uitate și din nimic descântate
că numai busuiocul ne mai arată
calea care urcă și urcă
și de-aia ne lăsăm de ea și de ele
că prea vine mereu peste noi
ca o nebunie jocul călușului
dar degeaba când nu e nimeni
să ne tragă de mânecă
și să ne arate de unde se aprind stelele

8 iunie 2014

o tempora, două tempore

când timpul îți rămâne prea strâmt
ai vrea să-ți fie o cămașă
dar cămășile alt rost au pe lume
nu să-ți numere ție bătăile inimii
și nici să-ți găsească scurtătura
cea mai la îndemână
și nici dacă-ți rămâne prea scurt
de timp vorbesc
degeaba-ți mai ții respirația o vreme
degeaba ți-l vrei lăsat pleată
mereu va fi destul vânt să-l împrăștie
și nu-l vei putea nicicum prinde în coadă
așa cum prinzi o mână de spice
să zici și tu că ai o pâine
când vine timpul
de-ți rămân toate mici
poate că e timpul să iei o pauză
și să vezi care e treaba cu timpul ăsta
de nu te mai înțelegi cu el
al dracului

3 iunie 2013

Romanul Fantasme, Editura Mantaua lui Gogol, București, 2014

Am primit o parte din tirajul romanului Fantasme, publicat la Editura Mantaua Lui Gogol
Amatorii de "literatură bună" pot comanda cartea la mantaualuigogol@gmail.com sau la tel. 0040725057251, de expediere ocupându-se editura, director Mihai Traista.

Stăpânul vieții?

Omul, datorită faptului că unii dintre înaintașii săi au avut inspirația, îndemânarea sau, pur și simplu, li s-a insuflat ideea de a descoperi noi lucruri, are sentimentul lăuntric și foarte bine consolidat că el este specia cea mai evoluată de pe Terra, așadar, superior tuturor celorlalte vietăți din regnul vegetal ori animal, stăpân al lor, deci cu drept decizional asupra vieții și morții, în egală măsură. Ba, mai mult, fiind el, omul, o entitate atât de evoluată (doar se vede unde a ajuns tehnologia datorită minții lui sclipitoare!), cu atât mai mult consideră că are drept de stăpânire asupra planetei ce-l poartă-n spate, cu tot ceea ce înseamnă ea, de la sol și minerale până la insignifiantul aer ce-o înconjoară.
Interesant este că nu numai mințile luminate, care lucrează în cercetare sau sunt purtătoare de doctorate și alte titluri însemnate, au acest sentiment de superioritate și stăpân absolut, ci și un simplu om fără prea multă școală sau unul ale cărui gânduri nu răzbesc neam în afara cutiei craniene, are aceeași credință că, făcând parte din această specie evoluată, este parte și a procesului de evoluție a omenirii și a tuturor descoperirilor științifice. Și adică, de ce n-ar fi așa? Unul descoperă telefonia, iar ceilalți folosesc zilnic această invenție. Se cheamă că participă la ea, dându-i sens. Unii au descoperit cum să construiască navete spațiale, cu care explorează universul, iar alții se uită la aceste zboruri și își spun în sinea lor: “Bă, ai dracului mai suntem! Am cucerit și spațiul.” Și tot așa cu toate invențiile de care se folosește și cel mai neșcolit om.
Mă întreb, dacă nu ar fi existat cel care a descoperit focul, ar fi existat un altul să o facă? Sau roata? Sau motoarele? Dacă nu ar fi existat toți cei care au inventat câte ceva, noi, ceilalți, ce sau unde am fi acum? Am fi, oare, cu ceva diferiți față de orice specie de animal, care trăiește după cum vede la ceilalți membri ai specie? Tot ce știm, știm pentru că am fost învățați sau am văzut la alții, dar, lipsiți încă de la naștere de contactul cu semenii noștri și civilizația lor, am fi altceva decât sunt animalele?
De unde ne vine sentimentul ăsta că am fi stăpânii planetei? Ai naturii. Ai Universului. Ai vieții.

28 aprilie 2014

Ruga românului (cea de pe urmă)

- lui Emanuel Pope

Dă-ne, Doamne, buni conducători!
Dă-ne, Doamne, oameni cu tărie
Să aibă un singur gând în zori,
Să ridice Sfânta Românie!

Dă-ne, Doamne, oameni curajoși
Să ne apere de hoți pământul!
Prea sătui suntem de mincinoși,
Care vând și sufletul și gândul.

Ține, Doamne, limba românească!
Ține, Doamne, graiul strămoșesc!
Nu lăsa părinții să greșească!
Apără-i, copiii când și-i cresc!

30 aprilie 2014

Satul nebunilor

Până în dimineața aia de primăvară, prima duminică mai uscată și călduroasă din 2014, satul lor era cunoscut după numele ce i se dăduse și care stătea scris pe pancarte de tablă la marginile lui.
Bucuroși, oamenii ieșiseră pe la porți și se dezmorțeau la soare, ca muștele, după ce descântaseră toată iarna vinul de buturugă lângă sobe sau, mare parte dintre ei, lângă caloriferele din tablă încinse la maxim.
Veselia lor avea un aer artificial, pentru că nu chemarea pământului, care se cerea lucrat și însămânțat, îi scosese din case, de asta se ocupau cele două asociații agricole la care toți își dăduseră pogoanele pe care le aveau, ci dorința de a mai cutreiera ulițele satului, să vadă cum o mai duc semenii lor.
Ușor-ușor, au început să se strângă toți la răspântia din centru, unde turla bisericii sclipea în soare, ca o fată mare, făcându-le cu ochiul.
Ca orice mică așezare rurală, și aceasta avea în centrul ei cele mai însemnate așezăminte de interes public, adică biserica, primăria, școala și cârciuma. Aia veche, de-o pomeniseră din copilărie, că altminteri mai existau vreo șapte în sat.
Oamenii se împărțeau aici în două categorii, după zona în care locuiau. Erau cei din deal și cei de pe vale. Este adevărat că demarcarea nu se făcea foarte clar, iar cei care aveau casele pe panta ce urca în deal nu aveau o apartenență sigură și erau numiți ori “dinspre deal” ori ”dinspre vale”, după cum le era mai aproape.
La începuturi toată lumea locuia pe vale, însă prin anii ’70 fuseseră inundații teribile, care stricaseră multe case, iar cei care aveau cu ce își ridicaseră altele pe deal. Cei care nu, le reparaseră pe cele vechi cum putuseră și își continuaseră viața în același loc. Așa ajunseseră cei din deal să fie considerați bogătani.
Cum oamenii sunt de toate felurile, și aici erau unii cu mintea mai slabă sau rătăcită. Pe deal era unul de-i ziceau Uimitu-Zăpăcitu, care fusese un copil isteț la școală, dar nu se știe din ce sperietură își pierduse mințile și nu se putea concentra prea mult asupra unei idei. Rămăsese cu uimirea copilărească în fața lucrurilor noi, pe care și-o exprima cu un deja consacrat “Ia te uită!”, și pentru că uita aproape instantaneu ceea ce vedea, se mira necontenit de același lucru și îi făcuse pe oameni să adauge lângă porecla de Uimitu și pe aceea de Zăpăcitu.
Cei de pe vale îl aveau pe Ionică Mintemică, om în toată puterea, numai că, creierul lui nu mai asimilase prea mult de la vârsta de 4-5 ani. Ionică era vessel tot timpul, dar se înveselea și mai tare când cineva i se adresa direct, chiar dacă o făcea numai să râdă de el sau să-l jignească. Un singur lucru îl enerva și îl făcea violent în limbaj. Dacă cineva era arțăgos și țipa, asta îl irita la culme și începea să-l drăcuie pe respectivul, adăugând înjurăturii și diferite nume de animale.
În prima dimineață de primăvară din 2014, aproape tot satul se strânsese la răspântie, femeile și câțiva bărbați mai în vârstă intrând în biserică, iar ceilalți umplând vatra satului cu sporovăiala lor veselă. Nici cei doi nebuni nu lipseau de la această întâlnire pusă la cale de natura însăși.
Celui din deal, aflat cam în dreptul școlii, nu-i mai tăcea gura:
- Ia te uită, ce de lume! Ia te uită, ce de soare! Ia te uită, o căruță! Ia te uită, ce de lume!
O ținea așa întruna, fără să-i pese de cei care râdeau de uimirea lui.
Ionică se aciuase, din obișnuință, în fața bisericii, unde știa că primește câte ceva de pomană. Își întinsese gura până la urechi, dezvelindu-și dinții galbeni și mari într-un zâmbet născut în adâncul ființei lui și dăruit cu naturalețe întregii comunități.
Către prânz s-a deschis și cârciuma, iar oamenii se așezaseră pe la mesele scoase afară până aproape în șosea. În entuziasmul general, câțiva n-au avut de treabă și le-au oferit câte o țuică celor doi necăjiți ai satului, sporind astfel distracția tuturor.
Uimitu-Zăpăcitu lua o gură de țuică și apoi se mira în gura mare:
- Ia te uită, ce mai țuică! Ia te uită, e de dude!
Oamenii se prăpădeau de râs și-i umpleau întruna paharul.
Ionică Mintemică bea și parcă zâmbetul i se împietrea pe față și undeva în mintea lui întunecată se frământa o idee care nu-i dădea pace. Ar fi vrut să poată spune și el vorbe frumoase ca Uimitu-Zăpăcitu, care să-i înveselească pe cei care-i dădeau să bea. Găsi momentul potrivit când pe drum trecu un om care trăgea o capră de lanț. Până când să-și potrivească el cuvintele îl și auzi pe Uimitu:
- Ia te uită, ce mai capră!
Furios că scăpase ocazia, se repezi la Uimit:
- Ia te uită, ce mai prost!
Oamenii amuțiră o clipă, dar un vecin de pe vale de-al lui Ionică izbucni într-un râs zgomotos, care-i antrenă și pe ceilalți.
Uimitu și-a revenit din surpriză și, când râsul s-a mai potolit, a dat și el replica:
- Ia te uită, cel mai prost!
De-acum sătenii se împărțiră în două cete, ca la fotbal, iar cei din deal îl încurajau pe nebunul lor, în timp ce vălenii îl îmboldeau pe Ionică Mintemică, pentru că avea nevoie de mai multă susținere să lege și el două vorbe.
- Ia te uită, ce de dinți și ce de galbeni! se mira nebunul din deal.
Cei de pe vale îl îndemnau pe-al lor să răspundă, însă până să deschidă el gura îl și auzeau pe celălalt:
- Ia te uită, un Ionică! Cel mai prost!
Nebunul nu mai putea de bucurie văzând cum ai lui îl băteau încântați pe umeri și îi mai dădeau de băut. Celălalt se încrâncena mai tare, căznindu-se să zică și el ceva. În cele din urmă, înghiontit întruna de vecini, se enervă și urlă cu ochii ieșiți din orbite:
- Ia te uită (îl copia și el pe nebunul mai isteț), fir-ai al dracului, Uimitule, de câine care ești tu!
- Ia te uită, un nebun! se miră celălalt.
- Ba, ia te uită tu, fir-ai al dracu de gâscan, că tu ești un nebun!
Oamenii păreau să fi înnebunit și ei. Țipau la nebuni, concurând în locul lor și, până la urmă, ajunseseră să-i ignore pe aceștia, adresându-și direct insultele, încât, așa cum era de așteptat, s-au luat la bătaie, cei din deal cu cei de pe vale, miza fiind să stabilească al cui nebun este mai bun.
Uimitu-Zăpăcitu și Ionică Mintemică, oameni pașnici din fire, se trăseseră mai la o parte și, din umbra clopotniței, se uitau la încăierarea ce cuprinsese aproape tot satul.
Popa, care fusese anunțat de cele ce se petreceau în sat, ieși grăbit din biserică, gândind să-i potolească pe oameni, când dădu cu ochii de cei doi nebuni care provocaseră, fără voia lor, întregul scandal.
- Ia te uită, un popă!
- Ce te miri așa, prostule, ce n-ai mai văzut popă până acum? Voi, nebunilor, ați învrăjbit satul. Huo, nebunilor!
- Fir-ai al dracului, tu, țapule! Ce ne dai cu “Huo!”? Huo, tu, țapule!
Bătrânul învățător al satului stătea la una dintre mesele cârciumii și se minuna de consătenii săi; se minuna de cei doi nebuni care stăteau pe margine, ca doi spectatori cuminți ce asistă la un spectacol de circ; se minuna și de preotul care se vârâse între combatanți să-i despartă și sfârșise luându-se la bătaie cu ambele cete, fără să facă diferența între oile Domnului; se minuna de femeile ce ieșiseră din biserică și-și făceau cruci mari, sperând că așa își vor potoli bărbații.
- Să vă mai aduc o țuică, domn învățător?
- Adu, cârciumarule, dar vezi să n-o mai îndoiești cu apă, că uite ce fac oamenii de la ea?
- Se poate, domn învățător! Păi, matale nu știi că la mine e cea mai bună apă din tot satul?
De-atunci nebunii satului nu au mai fost luați în seamă, însă rivalitatea a rămas între cei din deal și cei de pe vale, iar oamenii din localitățile din jur aproape că nu mai foloseau numele satului și vorbeau despre el ca despre “Satul nebunilor”.


19 ianuarie 2014

o pâine pe masă

am plecat amândoi
pe un drum fără semne
mărginit de istorii
și iluzii, pesemne
ai lăsat în firidă
cheia rece la casă
o bucată de pâine
netăiată pe masă
drumul urcă și dealul
plânge, noi ascultăm
goarna sună a jale
peste sat
și urcăm

mă întorc în tăcere
singur
drumu-i la fel
numai eu parcă-s altul
rătăcesc fără țel
casa ta mi-e străină
chiar și câinii mă ceartă
ochii nu mai văd drumul
rup și cheia în poartă

de-acum lumea aceasta-i
mai săracă de-un tată


23 martie - 3 aprilie 2011

Tatălui meu, Dumitru (Mite) Ploeșteanu, 24 mai 1946 - 23 martie 2011

Să fii stăpânul timpului (Editorial în revista Itaca, nr. 5)

“Mie mi s-a omorât timpul, onorată instanță.” – Marin Sorescu

Omul, prin prisma limitelor în care se complace, judecă timpul în raport cu evenimentele trăite de alții sau de el însuși, de cele mai multe ori situându-se în poziția de martor-spectator al timpului, chiar și atunci când întâmplările îl vizează în mod direct. Fatalitatea, destinul ori soarta sunt acceptate cu o neînțeleasă comodă ușurință, ba mai și mulțumindu-i divinității că ni le-a dat, scuzându-ne astfel renunțarea. Da, chiar și cei mai bătăioși dintre noi, chitiți să facă pe dracu-n patru ori ghem, numai să ajungem cineva, tot niște dezertori suntem. Dezertori ai timpului. Energiile noastre sunt direcționate greșit, cu ticăloasă și calculată intenție, de către hoții de timp și de vieți. Fiind în mijlocul nebuniei galopante și artificiale care a cuprins omenirea, nu înseamnă că ne trăim intens viețile, ci mai degrabă că suntem frunze prinse într-un vârtej de apă sau de vânt. Nu știm de unde suntem smulși, nici încotro suntem duși. Ne mulțumim să trăim intens amețeala provocată de caruselul alb, numind-o extaz. Uităm că, spre deosebire de frunze, avem mâini și picioare, să dăm din ele, să ne opunem. Uităm că avem dinți să mușcăm și unghii să zgâriem. Avem chiar gură să urlăm. Și, mai presus de toate, uităm că aceste unelte de care dispunem sunt coordonate de un organ cu putere de discernământ, care poate să spună nu, să se opună și chiar să aleagă o altă cale. O cale în care timpul nu este programat ca o cursă contracronometru întru obținerea unor avantaje străine naturii umane. Toate aceste “minuni”, toată această comoditate tehnologică, ne îndepărtează de propriul timp. De aceea zilele, lunile, chiar anii, trec atât de rapid, fără a lăsa măcar în mințile noastre amintiri în care să ne refugiem cu plăcere în rarele clipe de răgaz sau de epuizare.
Sigur că este dificil să spui care ar fi timpul tău real, cel pe care ar trebui sau ai vrea să-l trăiești. Pentru asta este nevoie de un adânc proces de conștiință, la care să participe toate vârstele tale anterioare, tu, cel care ai devenit, vârstele pe care speri să le străbați și, lucrul cel mai important, să raportezi toate acestea la natură. La universul în care există totul. Chiar și neînsemnata ta viață, pentru că timpul nicio clipă nu se raportează la oameni. Asta numai orgoliul nostru exacerbat poate s-o creadă, ca ființe care nu fac altceva decât să caute mijloace de a-și depăși condiția, neînțelegând-o deloc pe cea reală.
Numai întorcându-te la natură poți asculta timpul, îl poți înțelege și chiar simți, iar dacă, fie și pentru o clipă, reușești, încă viu, să te abandonezi universului, devenind una cu el, atunci da, poți spune că ești stăpânul timpului tău.

“Dacă timpul ar fi avut frunze, ce toamnă!” – Nichita Stănescu

Viorel Ploeșteanu, 11 februarie 2014, Dublin

ghem

cobrele mușcă în gol
umplând aerul
cu veninul lor știrb
mangustele au murit demult
la miezul nopții
stelele se sting pe rând
sfârâind în căldarea timpului
făcând lumina ghem
în colțul gurii
picăturile de cucută
se aprind a viață
cineva a furat monedele
de pe ochii mortului
să-și cumpere pâine
în zori
monstruoasa coaliție s-a rupt
neputând păstra noaptea
cobrele ling rouă
de pe spinarea timpului nădușit


12 iunie 2011

Ecouri sparte

Se nasc în noi cascadele iubirii.
Din vârf de munte se aruncă-n hăul
Unde se luptă binele cu răul
Să spargă ochiul vid al omenirii.

Mor diminețile târziu pe Marte.
Doi ultimi albatroși își vând aripa.
Se înfierbântă în ecouri clipa
Făcându-și cuib între coperți de carte.

Târâm cu noi un rest de vise sparte.


13 septembrie 2011

Fapta lui Johnny Byrne

Johnny își lua cina pe O'Connell Bridge.
În cei peste douăzaci de ani, de când hoinărea pe străzile Dublinului, rar se întâmplase să nu o facă. Își pierdea timpul în centrul orașului, de-o parte și de alta a râului Liffey, pentru că îi plăceau turiștii. Ce oameni minunați sunt turiștii! Întotdeauna veseli și gata să se mire de orice. Niște copii. Așa se mira și el când venise prima dată în capitală, dintr-un sat de pe malul oceanului, pe coasta de vest a Irlandei. Dacă îi muriseră părinții, nu mai avea niciun rost acolo.
Îi rămăsese dragostea pentru animale, așa că, în cei peste douăzeci de ani de hoinăreală, fusese mai mereu însoțit de câte un animal. Avusese câini, iepuri, pisici și chiar o vulpe. În cartierele mărginașe ale Dublinului întâlnești la tot pasul vulpi, așa cum în alte țări întâlnești pisici sau câini vagabonzi.
Îi plăcea să facă pe ghidul și, cum vedea un turist zăpăcit învârtind harta pe toate părțile, cum îi sărea în ajutor. Avea o figură jovială și blândă, aproape copilăroasă, în ciuda faptului că se apropia de patruzeci de ani, lucru care contrabalansa vestimentația de om al străzii. Îi îndruma pe oameni simplu și precis, câștigând cinstit hrana pentru el și animale. Uneori își însoțea clienții toată ziua prin oraș și atunci câștiga destul să facă și economii. Stătea pe pod și, cu un briceag multifuncțional, tăia felii dintr-un măr. Prima felie i-o dădu lui Paddy, iepurele, în timp ce cățeaua, Jessie, înghiți în sec, cu ochii țintă la botul iepurelui. Era o cățea bătrână, biggle, care fusese abandonată de stăpâni, iar Johnny o găsise într-o seară ploioasă, prin primăvară, rătăcind pe străzile orașului, călcându-și deseori pe urechile lungi ce-i atârnau prin băltoace. Se atașaseră rapid unul de celălalt, iar Jessie, nepretențioasă, se adaptase la regimul trupei, așa că mânca fructe și legume la concurență cu Paddy. Iepurele, în schimb, nu mânca hamburgeri, atunci când ceilalți doi o făceau, dar accepta cu bucurie cartofii prăjiți. Pe el îl găsise de pui, cu doi ani în urmă, într-un parc. Cum l-a văzut, s-a repezit glonț la pantofii lui și a început să-i miroasă. N-a mai fost chip să scape de el.
Când tăie a doua felie de măr ochii cățelei sticliră de poftă și nerăbdare. Se gândi s-o necăjească puțin și se prefăcu că bagă în gură felia de măr. Cățeaua pufni și scoase un scheunat de jale. Omul izbucni în râs și îi dădu mărul, smotocindu-i apoi urechile de două ori mai mari decât ale iepurelui.
– Ce actriță mai ești și tu, Jessie! se miră el. Înțeleg să mănânci mere, atunci când nu avem altceva, dar să te mai și prefaci că mori după ele, asta nu o mai pricep.
Cățeaua se uita indiferentă într-o parte, numărând parcă pașii trecătorilor, în timp ce Paddy ronțăia mărunt la felia de măr, pe care o ținea cu lăbuțele din față.
Tihna celor trei a fost întreruptă de apariția unui grup gălăgios de tineri, care s-au oprit lângă ei, făcând haz de acest curios ”menaj a trois”.
– Ia uitați-vă ce minune! zise unul roșcat, care se credea, probabil, cel mai interesant dintre ei. Câinele ăsta de vânătoare, în loc să îl înhațe pe iepurilă, stă și mănâncă mere împreună cu el.
Singura fată din grup chicoti și îl împinse cu cizma, ușor, pe Paddy.
– Aș putea să-mi fac niște mânuși din blana lui, că tot vine iarna.
Ceilalți se prăpădeau de râs la asemenea idee, iar roșcatul, dorind să o impresioneze, înșfăcă iepurele de urechi și îl oferi fetei.
– Poftiți mânușile dumneavoastră, prințesă!
Johnny sări în picioare, roșu de mânie, și încercă să-și recupereze animalul.
– Lasă-l în pace pe Paddy, nemernicule! Este prietenul meu.
Roșcatul duse la spate mâna cu iepurele, iar pe cealaltă i-o puse în piept lui Johnny.
– Mă, prăpăditule, vrei să o lași pe prințesă fără mânuși, să-i înghețe mâinile? Ori, poate, vrei să-i fac din pielea ta tăbăcită o pereche de cizme?
Înnnebunit, Johnny tot încerca să-l apuce pe Paddy, însă tânărul era mai puternic și îl ținea cu ușurință la distanță. Cățeaua se făcuse mică, uitându-se pe furiș la această scenă înfricoșătoare. Johnny, în agitația lui, îi flutură agresorului briceagul pe la nas, fără să realizeze că îl avea în mână.
– A-ha, mă ataci cu cuțitul! răcni golanul.
Îl azvârli pe Paddy peste parapetul podului și se puse cu pumnii pe capul disperatului său stăpân. Prietenii tânărului îl opriră cu greu pe agresor și se îndepărtară cu toții grăbiți, discutând aprins despre cele petrecute.
Jessie se uita agitată printre gratiile podului și, când îl văzu pe Paddy zbătându-se în apă, începu să latre spre stăpânul ei. Johnny se ridică amețit și se uită plin de speranță în apă. Iepurele înota disperat în cerc, privind în sus, spre pod, așteptând salvarea de la stăpânul lui. Când i-a văzut privirea disperată, Johnny nu a ezitat nicio clipă. S-a urcat pe parapet și s-a aruncat în apa rece. În câteva minute a ieșit la mal, ajutat de oamenii care asistaseră la întreaga scenă, ținându-și iepurele strâns la piept, tremurând amândoi, însă fericiți că sunt împreună.
Un echipaj al ambulanței, care sosise între timp, i-a înfășurat într-o pătură și încerca să-i convingă să intre în mașină. Omul nu se lăsa dus, căutând cu privirea în mulțime. Dintre picioarele oamenilor ieși Jessie, care se repezi la ei, lingându-i pe amândoi pe față. Oamenii s-au destins și au început să aplaude scena care încheia fericit un episod trist.
Grupul celor trei a fost dus la spital, unde a primit întreaga atenție a medicilor. În timpul acesta, poliția a reușit să-l rețină pe agresor, care a fost condamnat la patru luni de închisoare, la cererea Organizației pentru protecția animalelor.



Poveste inspirată după un articol apărut în ziarul "Metro" din Dublin.

13 decembrie 2012

fluture de noapte

am luat o bucată de poezie și-am zis
că-i scrisă de un altul sau de mine
cel care fugisem de lume și-am nins
pagini albe în jurul cuvintelor fluturi
și am înfășurat-o într-un ziar de demult
lăsat pe un scaun de un altul sau eu
îl lăsasem necitit și nescris
și am pus-o pe masa cioplită în brad
la care un altul își scrisese opera
sau poate că eu
cel care se izolase de lumea
care acum mă cuprinde ca o iederă
cum pe un fluture de noapte întunericul

mi-e teamă de șuierul vorbelor
să nu-mi sufle de pe aripi polenul

16 februarie 2014

Vânzătoarea de ziare de pe Thomas Street

Ciara, bătrâna ce vinde ziare
tușește ușor, își aprinde-o țigare
în noaptea adâncă, bătrâna senină
așteaptă lumina s-aducă lumină
e Dublinul rece și strada pustie
în fum de țigară ea pare-o stafie
o viață întreagă trăită în stradă
de nimeni văzută, pe toți să îi vadă
sătulă să-nghită cu fum dimineața
vecină cu moartea, străină cu viața
își lasă toneta să plece la vale
vin zorii, bătrâna se-ndreaptă de șale
de astăzi ziarele nu s-or mai vinde
e albă hârtia și fără cuvinte
lumina e caldă, bătrâna Ciara
o strânge în pleoape și-aprinde țigara
Ciara, bătrâna ce vinde ziare
aruncă țigara, zâmbește și moare.


foto: Des Connors "Are you lookin' at me?"

Așteptare

Încă de când a apărut pe pământ, omul se găseşte într-o perpetuuă stare de aşteptare. De multe ori nici măcar nu ştie prea bine ce ar trebui să aştepte, dar, în virtutea celor constatate de-a lungul istoriei, este clar că întotdeauna se întâmplă ceva, aşa că se pune pe aşteptat.
Copilul, când începe să înţeleagă ce năzdrăvănii sunt în stare să facă oamenii mari, nu are altă dorinţă decât să crească mai degrabă, să devină adult. La fel şi părinţii, vlăguiţi de creşterea odraslelor, nu se gândesc la altceva decât să-i vadă odată mari şi la casa lor. Şi unii şi alţii se vor întoarce frecvent în timp pentru a retrăi anii minunaţi ai copilăriei. Aşteptând permanent să ni se îndeplinească dorinţele, uităm deseori să ne mai bucurăm de clipa ce ne este dăruită, nebăgând de seamă că este doar „clipă” şi ca un abur trece, lăsând în urma ei parfumul regretelor şi al neîmplinirilor. Savoarea fructelor, mai cu seamă de pepene galben, o simţim abia în miezul iernii, atunci când îi ducem dorul; la fel se întâmplă şi cu mirosul inexprimabil al câmpurilor arse de razele soarelui, cu floarea de liliac, răscolită în ungherele fiinţei noastre de apariţia efemeră a vreunei femei misterioase. Dar toate acestea ştim că le vom retrăi cândva, pe când clipele, odată pierdute, nu le vom regăsi niciodată. Ne raportăm existenţa la veacuri, uitând că suntem doar trecători şi mult prea târziu ne vine înţelepciunea să ne bucurăm de lucrurile mărunte. Prea în urmă ne dăm seama că ne-am obişnuit să ne măsurăm simţirea în sume rotunde, uitând să mai numărăm zecimalele.
Omul, zicem noi singura fiinţă înzestrată cu raţiune, s-a obişnuit să-şi dorească numai lucruri speciale, greu de realizat (logica evoluţiei!), dacă nu chiar imposibile, uitând că nu este altceva decât o piesă din imensul joc de puzzle al vieţii, dar îşi imaginează cineva că viaţa va dispărea fără prezenţa acestei specii (omul)?
Floarea aşteaptă albinele pentru a deveni fruct, fructul seminţe şi apoi iarăşi pom. Pomul, ce şi-ar mai putea dori după ani la rând de rod? Probabil, idealul lui ar fi să ajungă haină de blană pentru vreun biet trecător ce a mâncat din fructele lui.
Maestrul Fănuş Neagu spunea într-o zi îndestulătoare, trecând pe lângă un magazin de profil, ce-şi etala sicriele pe trotuar:
„Frumos copac, aproape perfect!”
Câte cuvinte nu aşteaptă, încă, să fie rostite!
Câte idei nu tânjesc, oare, după o naştere grabnică, fie ea şi prin cezariană!
Oul, în cuibul lui înalt, se roagă să nu fie mâncat de vreo lighioană pentru a putea deveni pasăre, astfel împlinindu-se existenţial, atingând cerul, infinitul. Până şi oul de găină ar prefera să smulgă râme din pământ decât să-şi isprăvească prematur existenţa în vreo tigaie încinsă, fiindcă, sfârşind fiert în ciorbă, se poate spune că a trăit.
Gările, neavând altă treabă, aşteaptă răbdătoare trenurile să vină; pământul aşteaptă să rodească; apele – să curgă; munţii – cerul, să ajungă la ei; îndrăgostitul aşteaptă împlinirea iubirii…
Până şi România aşteaptă să fie primită în UE, iar uniunea aşteaptă să merităm lucrul acesta.
Eu, aştept timpul. Să ştiu. Să înţeleg. Numai de nu s-ar întâmpla prea târziu! De aceea am pornit în căutarea timpului („pierdut”), fiindcă ceva tot am învăţat: aşteptând, nu ajungi nicăieri.
17 februarie 2004

Moș Cotorobae

- Giugiuc, nu cumva ai vreo treabă mâine?
- N-am, Moș Cotorobae, ce treabă să am, m-am grăbit să-i răspund, nu cumva să-i trăsnească moșului vreo idee și să nu mă ia cu el unde-o avea de gând să meargă.
Bătrânul era vecin cu noi și mai toată ziua stăteam în curtea lui, ajutându-l la treburi și ascultându-i cu pioșenie povestirile, mai cu seamă pe cele din război. Din Războiul Nostru, așa cum vorbea Moș Cotorobae despre Primul Război Mondial, că doar făcusem Marea Unire de pe urma lui.
Nu știu de unde căpătase numele de Moș Cotorobae, dar așa-l știa tot satul, de la ăl cu barba sură pân' la ăl cu țâța-n gură, cum spunea tot el.
Adică, Moș înțelegeam eu, că, să tot fi avut vreo 85 de ani, dar cu acel Cotorobae nu mă împăcam. Îl întrebasem o dată, însă m-a repezit și apoi a tăcut un ceas încheiat, lucru care m-a întristat prea mult pentru a-l mai întreba și a doua oară, că, doar pentru poveștile lui mergeam acolo.
Acum așteptam să reia moșul vorba de unde-o lăsase, că așa avea obiceiul, îi plăcea să mă fiarbă mai întâi și abia apoi îmi dădea veștile. Îi luasem și eu seama, așa că așteptam răbdător.
Moș Cotorobae avea în mijlocul bătăturii un nuc uriaș și bătrân, de-o seamă cu el, cum îi plăcea să se-alinte, la umbra căruia își petrecea mai tot timpul zilei pe timpul verii, ba chiar și nopțile, când erau senine, pentru că dormea afară, pe plapuma groasă de lână, învelindu-se cu cojocul.
Iubea mult natura și natura îl iubea pe el de-l ținuse până acum verde și în putere, fără să-l fi auzit vreodată cineva că suferă de vreo boală.
Stătea sub Moș Nuc pe un scăunel scund, cu trei picioare și cioplea un băț să-l facă toiag cu măciulie la un capăt.
Așa-zisa ghioagă, accesoriu care nu lipsea niciodată bărbaților de la sat și nu mira pe nimeni dacă o purtau la subțioară ori se sprijineau în ea. Ferit-a Sfântul dacă era folosită! O singură direcție avea, țeasta dușmanului.
Moșul scrijelea cu briceagul în lemn, model numai de el știut și fuma. Naționale, fără filtru. Avea obiceiul să fumeze în timp ce lucra cu mâinile, ținând țigara în colțul gurii, fapt care făcuse să aibă o jumătate de mustață albă, iar alta galbenă. Dar, zicea el, degetele-i erau curate.
Când termină de cioplit ghioaga, mi-o dădu mie și îmi spuse cu voce gravă:
- Ia-o, că mâine noapte mergem să păzim pepenii.
Atât mi-a zis și a intrat în casă.
Actor să fi fost și n-ar fi știut să scoată mai mult dintr-o asemenea clipă.
Emoționat la gândul viitoarei aventuri n-am dormit toată noaptea, numărând cântaturile cocoșilor și așa am descoperit că treaba asta n-are nicio noimă. După miezul nopții ăștia cântă ca nebunii până dimineața, dându-ți toate socotelile peste cap.
A doua zi m-am tot învârtit prin curtea lui Moș Cotorobae, dar moșul nicăieri. Mă cam dezumflasem la gândul că ratasem prima acțiune de pază din viața mea.
După amiază văd că apare pălăria moșului peste gard, mișcându-se dintr-o parte în alta, dojenitor.
- Hai, Giuguc, că ne-apucă noaptea pe drum!
Nebun de bucurie i-am strigat mamei că plec și am zbughit-o la moșu.
Mama, surprinsă, abia avu timp să-ntrebe unde mergem, că noi și ieșeam din curte.
- Unde pleci, George, așa? Stai să-ți pun ceva de mâncare la tine.
- Lasă, Victorio, că am luat eu de-ale gurii, zise Moș Cotorobae și plecarăm.
Tarlaua cu pepeni era cam la vreo două ceasuri de mers pe jos, peste câmp, până pe malul Dunării. Tot drumul i-am împuiat capul moșului cu întrebări iar el, ca un general de divizie, eu fiind divizia, dădea răspunsuri scurte și directe, introducându-mă astfel în importanța misiunii.
Trecând pe lângă niște stupi ce-mi zice Moș Cotorobae:
- Giugiuc, n-ai mânca niște faguri cu miere?
- Mănânci, calule, ovăz? îmi dădui eu importanță. Dar ce facem cu soldații care păzesc stupii?
- Nu-ți bate capul. Albinele încă n-au terminat serviciul sau, în orice caz, sunt pe drum și n-ajung mai devreme de juma de oră.
M-am cam mirat eu de unde știa moșul cu atâta exactitate programul albinelor, dar nici prin cap nu-mi trecea să-i pun la îndoială judecata, așa că l-am urmat.Abia ce-am scos noi primul sertar cu faguri de miere că cerul s-a și întunecat deasupra noastră. Ori ceasul moșului rămăsese în urmă, ori albinele își schimbaseră programul de lucru!
Am luat-o amândoi la sănătoasa, iar Moș Cotorobae aproape că mă întrecea, așa curaj îi dădeau urmăritorii noștri.
Văzând că n-avem nicio șansă să scăpăm cu fuga, moșului îi veni o idee.
- Giugiuc, sari în canalul ăla cu apă, că n-ai altă scăpare!
- Păi, cât o să pot să stau sub apă?
- Rupe și tu o trestie și respiră prin ea până trece primejdia.
- Și dumneata ce-ai să faci, Moș Cotorobae?
- Eu creez o diversiune să poți scăpa tu.
Zicând acestea moșul se aruncă pe burtă în țărână și începu să se rostogolească, iar albinele năvăliră pe el. Eu am sărit repede în apă, rupând și o trestie în cădere.
Văzând că nu e nicio albină deasupra mea, după un timp am scos capul din apă să aflu ce s-a întâmplat cu moșul. Mare mi-a fost mirarea când l-am văzut pe Moș Cotorobae stând pe malul apei, fumând și uitându-se la mine cu un surâs ironic în celălalt colț al gurii.
- Uite cu ce viteaz vream eu să păzesc pepenii, când el se teme și de niște biete gângănii!
- Păi, Moș Cotorobae, abia mă puteam ține în urma dumitale, așa de iute alergai!
- Ia uite, țâncul! Eu cream diversiune, ca să le pot învinge, ce știi tu!
- Și mă rog, cum le-ai învins?
- Asta-i treabă de general, nu te privește pe tine, un biet soldat.
- Nu ziceai dumneata că-n papornița fiecărui soldat se găsește un baston de general?
- Nu eu ziceam, ci Napoleon și nu era paporniță, era raniță. Și nici general nu era, era mareșal. Și nici tu nu mai ești soldat, că te degradez. Ești ajutor de ordonanță. Hai, mai repede, că pierdem apelul de seară!
Ajunși la tarlaua cu pepeni am fost surprins să văd că moșul construise deja o covergă, Marele Stat Major al Armatei Dunării de Jos, cum o botezase Moș Cotorobae.
Aici fusese el plecat toată ziua.
Obosit de drum și de aventura cu albinele, mi se cam făcuse foame, lucru pe care i l-am și mărturisit moșului, iar el scoase din traistă un codru de pâine și câteva corcodușe.
- Păi, bine, Moș Cotorobae și mâncarea?
- Mâncarea au luat-o albinele. Pradă de război.
- Halal diversiune! De-ar ști mama...
De foame ce mi-era am mâncat pâine cu corcodușe, iar ca desert am spart un pepene, pe care l-am mâncat cu pâine.
Potolindu-mi foamea am băgat de seamă că țânțarii și-au cam întețit înțepăturile, încât nu mai pridideam trăgându-mi la palme.
Moș Cotorobae mustăcea cu țigara-n colțul gurii.
- Giugiuc, eu zic să fac primul de gardă și de la miezul nopții intri tu. Până atunci poți să tragi un pui de somn.
- Ce pui să trag, moșule, nu vezi că-mi trag palme? Am scăpat de albine ca să mă omoare țânțarii. N-ai vreo diversiune și pentru ăștia? Sau îmi iau o trestie și mă bag în Dunăre?
- Dacă te bagi în Dunăre ai șanse ca dimineață să fii în port la Brăila. Pentru țânțari am altă diversiune, mai simplă. Ia bagă-te în sacul ăsta de iută și eu te leg la gură. Adică, pe sac îl leg, ca să nu te mai deranjeze nimeni. Oricum, în vreo două ore și-un sfert pleacă și ei la culcare. Numai să nu-și fi schimbat și ăștia programul, ca albinele.
Aveam vreo zece ani, așa că m-am ghemuit și am avut loc în sac, scăpând și de inamicii bâzâitori.
Pe la două dimineața Moș Cotorobae m-a trezit și mi-a făcut semn să nu vorbesc tare. Buimac după somn am înțeles, totuși, că veniseră hoții și inima a început s-o ia la sănătoasa mai abitir decât Moș Cotorobae când fugea de albine.
Moșul mi-a făcut semn să ascult. Din când în când se-auzea câte un pleosc în apă.
- Moșule, zic, ăștia sunt pescari nu hoți de pepeni.
- Așa zici? Hai să vedem!
De sub niște papură Moș Cotorobae scoase o pușcă veche, probabil păstrată din Războiul Nostru. Mă gândeam c-o ține ca să impresioneze.
Noroc că era senin și în lumina lunii Dunărea se vedea ca o șosea luminată. Ne-am furișat până aproape de mal și acolo am văzut o mogâldeață care căra câte un pepene de pe tarlaua noastră și l-arunca în Dunăre, de unde și pleosc-ul pe care-l auzisem eu.
- Moșule, zic, ăsta e nebun, nu hoț. Vrea numai să ne facă pagubă.
- Nebun, zici? Ia uită-te mai în josul apei, cam la vreo sută de metri.
Acolo era un barcagiu care pescuia pepenii lui Moș Cotorobae.
Fără să mai stea pe gânduri, moșul slobozi un foc de armă în aer, iar pușca lui străveche făcu să răsune tot cursul Dunării.
Mogâldeața, care tocmai se pregătea să lanseze la apă încă un pepene, lăsă prada jos și se aruncă în Dunăre. Am crezut că s-a înecat dar l-am văzut peste câteva minute aproape de barca ce-l aștepta mai jos.
Bucuros de isprava noastră îi zisei moșului:
- Nu credeam să funcționeze pușcociul ăla.
- Vezi, măi, țâcă, de-aia n-o să ajungi tu mareșal, că nu crezi în miracole!