Satul nebunilor

Până în dimineața aia de primăvară, prima duminică mai uscată și călduroasă din 2014, satul lor era cunoscut după numele ce i se dăduse și care stătea scris pe pancarte de tablă la marginile lui.
Bucuroși, oamenii ieșiseră pe la porți și se dezmorțeau la soare, ca muștele, după ce descântaseră toată iarna vinul de buturugă lângă sobe sau, mare parte dintre ei, lângă caloriferele din tablă încinse la maxim.
Veselia lor avea un aer artificial, pentru că nu chemarea pământului, care se cerea lucrat și însămânțat, îi scosese din case, de asta se ocupau cele două asociații agricole la care toți își dăduseră pogoanele pe care le aveau, ci dorința de a mai cutreiera ulițele satului, să vadă cum o mai duc semenii lor.
Ușor-ușor, au început să se strângă toți la răspântia din centru, unde turla bisericii sclipea în soare, ca o fată mare, făcându-le cu ochiul.
Ca orice mică așezare rurală, și aceasta avea în centrul ei cele mai însemnate așezăminte de interes public, adică biserica, primăria, școala și cârciuma. Aia veche, de-o pomeniseră din copilărie, că altminteri mai existau vreo șapte în sat.
Oamenii se împărțeau aici în două categorii, după zona în care locuiau. Erau cei din deal și cei de pe vale. Este adevărat că demarcarea nu se făcea foarte clar, iar cei care aveau casele pe panta ce urca în deal nu aveau o apartenență sigură și erau numiți ori “dinspre deal” ori ”dinspre vale”, după cum le era mai aproape.
La începuturi toată lumea locuia pe vale, însă prin anii ’70 fuseseră inundații teribile, care stricaseră multe case, iar cei care aveau cu ce își ridicaseră altele pe deal. Cei care nu, le reparaseră pe cele vechi cum putuseră și își continuaseră viața în același loc. Așa ajunseseră cei din deal să fie considerați bogătani.
Cum oamenii sunt de toate felurile, și aici erau unii cu mintea mai slabă sau rătăcită. Pe deal era unul de-i ziceau Uimitu-Zăpăcitu, care fusese un copil isteț la școală, dar nu se știe din ce sperietură își pierduse mințile și nu se putea concentra prea mult asupra unei idei. Rămăsese cu uimirea copilărească în fața lucrurilor noi, pe care și-o exprima cu un deja consacrat “Ia te uită!”, și pentru că uita aproape instantaneu ceea ce vedea, se mira necontenit de același lucru și îi făcuse pe oameni să adauge lângă porecla de Uimitu și pe aceea de Zăpăcitu.
Cei de pe vale îl aveau pe Ionică Mintemică, om în toată puterea, numai că, creierul lui nu mai asimilase prea mult de la vârsta de 4-5 ani. Ionică era vessel tot timpul, dar se înveselea și mai tare când cineva i se adresa direct, chiar dacă o făcea numai să râdă de el sau să-l jignească. Un singur lucru îl enerva și îl făcea violent în limbaj. Dacă cineva era arțăgos și țipa, asta îl irita la culme și începea să-l drăcuie pe respectivul, adăugând înjurăturii și diferite nume de animale.
În prima dimineață de primăvară din 2014, aproape tot satul se strânsese la răspântie, femeile și câțiva bărbați mai în vârstă intrând în biserică, iar ceilalți umplând vatra satului cu sporovăiala lor veselă. Nici cei doi nebuni nu lipseau de la această întâlnire pusă la cale de natura însăși.
Celui din deal, aflat cam în dreptul școlii, nu-i mai tăcea gura:
- Ia te uită, ce de lume! Ia te uită, ce de soare! Ia te uită, o căruță! Ia te uită, ce de lume!
O ținea așa întruna, fără să-i pese de cei care râdeau de uimirea lui.
Ionică se aciuase, din obișnuință, în fața bisericii, unde știa că primește câte ceva de pomană. Își întinsese gura până la urechi, dezvelindu-și dinții galbeni și mari într-un zâmbet născut în adâncul ființei lui și dăruit cu naturalețe întregii comunități.
Către prânz s-a deschis și cârciuma, iar oamenii se așezaseră pe la mesele scoase afară până aproape în șosea. În entuziasmul general, câțiva n-au avut de treabă și le-au oferit câte o țuică celor doi necăjiți ai satului, sporind astfel distracția tuturor.
Uimitu-Zăpăcitu lua o gură de țuică și apoi se mira în gura mare:
- Ia te uită, ce mai țuică! Ia te uită, e de dude!
Oamenii se prăpădeau de râs și-i umpleau întruna paharul.
Ionică Mintemică bea și parcă zâmbetul i se împietrea pe față și undeva în mintea lui întunecată se frământa o idee care nu-i dădea pace. Ar fi vrut să poată spune și el vorbe frumoase ca Uimitu-Zăpăcitu, care să-i înveselească pe cei care-i dădeau să bea. Găsi momentul potrivit când pe drum trecu un om care trăgea o capră de lanț. Până când să-și potrivească el cuvintele îl și auzi pe Uimitu:
- Ia te uită, ce mai capră!
Furios că scăpase ocazia, se repezi la Uimit:
- Ia te uită, ce mai prost!
Oamenii amuțiră o clipă, dar un vecin de pe vale de-al lui Ionică izbucni într-un râs zgomotos, care-i antrenă și pe ceilalți.
Uimitu și-a revenit din surpriză și, când râsul s-a mai potolit, a dat și el replica:
- Ia te uită, cel mai prost!
De-acum sătenii se împărțiră în două cete, ca la fotbal, iar cei din deal îl încurajau pe nebunul lor, în timp ce vălenii îl îmboldeau pe Ionică Mintemică, pentru că avea nevoie de mai multă susținere să lege și el două vorbe.
- Ia te uită, ce de dinți și ce de galbeni! se mira nebunul din deal.
Cei de pe vale îl îndemnau pe-al lor să răspundă, însă până să deschidă el gura îl și auzeau pe celălalt:
- Ia te uită, un Ionică! Cel mai prost!
Nebunul nu mai putea de bucurie văzând cum ai lui îl băteau încântați pe umeri și îi mai dădeau de băut. Celălalt se încrâncena mai tare, căznindu-se să zică și el ceva. În cele din urmă, înghiontit întruna de vecini, se enervă și urlă cu ochii ieșiți din orbite:
- Ia te uită (îl copia și el pe nebunul mai isteț), fir-ai al dracului, Uimitule, de câine care ești tu!
- Ia te uită, un nebun! se miră celălalt.
- Ba, ia te uită tu, fir-ai al dracu de gâscan, că tu ești un nebun!
Oamenii păreau să fi înnebunit și ei. Țipau la nebuni, concurând în locul lor și, până la urmă, ajunseseră să-i ignore pe aceștia, adresându-și direct insultele, încât, așa cum era de așteptat, s-au luat la bătaie, cei din deal cu cei de pe vale, miza fiind să stabilească al cui nebun este mai bun.
Uimitu-Zăpăcitu și Ionică Mintemică, oameni pașnici din fire, se trăseseră mai la o parte și, din umbra clopotniței, se uitau la încăierarea ce cuprinsese aproape tot satul.
Popa, care fusese anunțat de cele ce se petreceau în sat, ieși grăbit din biserică, gândind să-i potolească pe oameni, când dădu cu ochii de cei doi nebuni care provocaseră, fără voia lor, întregul scandal.
- Ia te uită, un popă!
- Ce te miri așa, prostule, ce n-ai mai văzut popă până acum? Voi, nebunilor, ați învrăjbit satul. Huo, nebunilor!
- Fir-ai al dracului, tu, țapule! Ce ne dai cu “Huo!”? Huo, tu, țapule!
Bătrânul învățător al satului stătea la una dintre mesele cârciumii și se minuna de consătenii săi; se minuna de cei doi nebuni care stăteau pe margine, ca doi spectatori cuminți ce asistă la un spectacol de circ; se minuna și de preotul care se vârâse între combatanți să-i despartă și sfârșise luându-se la bătaie cu ambele cete, fără să facă diferența între oile Domnului; se minuna de femeile ce ieșiseră din biserică și-și făceau cruci mari, sperând că așa își vor potoli bărbații.
- Să vă mai aduc o țuică, domn învățător?
- Adu, cârciumarule, dar vezi să n-o mai îndoiești cu apă, că uite ce fac oamenii de la ea?
- Se poate, domn învățător! Păi, matale nu știi că la mine e cea mai bună apă din tot satul?
De-atunci nebunii satului nu au mai fost luați în seamă, însă rivalitatea a rămas între cei din deal și cei de pe vale, iar oamenii din localitățile din jur aproape că nu mai foloseau numele satului și vorbeau despre el ca despre “Satul nebunilor”.


19 ianuarie 2014