- Giugiuc, nu cumva ai vreo treabă mâine?
- N-am, Moș Cotorobae, ce treabă să am, m-am grăbit să-i răspund, nu cumva să-i trăsnească moșului vreo idee și să nu mă ia cu el unde-o avea de gând să meargă.
Bătrânul era vecin cu noi și mai toată ziua stăteam în curtea lui, ajutându-l la treburi și ascultându-i cu pioșenie povestirile, mai cu seamă pe cele din război. Din Războiul Nostru, așa cum vorbea Moș Cotorobae despre Primul Război Mondial, că doar făcusem Marea Unire de pe urma lui.
Nu știu de unde căpătase numele de Moș Cotorobae, dar așa-l știa tot satul, de la ăl cu barba sură pân' la ăl cu țâța-n gură, cum spunea tot el.
Adică, Moș înțelegeam eu, că, să tot fi avut vreo 85 de ani, dar cu acel Cotorobae nu mă împăcam. Îl întrebasem o dată, însă m-a repezit și apoi a tăcut un ceas încheiat, lucru care m-a întristat prea mult pentru a-l mai întreba și a doua oară, că, doar pentru poveștile lui mergeam acolo.
Acum așteptam să reia moșul vorba de unde-o lăsase, că așa avea obiceiul, îi plăcea să mă fiarbă mai întâi și abia apoi îmi dădea veștile. Îi luasem și eu seama, așa că așteptam răbdător.
Moș Cotorobae avea în mijlocul bătăturii un nuc uriaș și bătrân, de-o seamă cu el, cum îi plăcea să se-alinte, la umbra căruia își petrecea mai tot timpul zilei pe timpul verii, ba chiar și nopțile, când erau senine, pentru că dormea afară, pe plapuma groasă de lână, învelindu-se cu cojocul.
Iubea mult natura și natura îl iubea pe el de-l ținuse până acum verde și în putere, fără să-l fi auzit vreodată cineva că suferă de vreo boală.
Stătea sub Moș Nuc pe un scăunel scund, cu trei picioare și cioplea un băț să-l facă toiag cu măciulie la un capăt.
Așa-zisa ghioagă, accesoriu care nu lipsea niciodată bărbaților de la sat și nu mira pe nimeni dacă o purtau la subțioară ori se sprijineau în ea. Ferit-a Sfântul dacă era folosită! O singură direcție avea, țeasta dușmanului.
Moșul scrijelea cu briceagul în lemn, model numai de el știut și fuma. Naționale, fără filtru. Avea obiceiul să fumeze în timp ce lucra cu mâinile, ținând țigara în colțul gurii, fapt care făcuse să aibă o jumătate de mustață albă, iar alta galbenă. Dar, zicea el, degetele-i erau curate.
Când termină de cioplit ghioaga, mi-o dădu mie și îmi spuse cu voce gravă:
- Ia-o, că mâine noapte mergem să păzim pepenii.
Atât mi-a zis și a intrat în casă.
Actor să fi fost și n-ar fi știut să scoată mai mult dintr-o asemenea clipă.
Emoționat la gândul viitoarei aventuri n-am dormit toată noaptea, numărând cântaturile cocoșilor și așa am descoperit că treaba asta n-are nicio noimă. După miezul nopții ăștia cântă ca nebunii până dimineața, dându-ți toate socotelile peste cap.
A doua zi m-am tot învârtit prin curtea lui Moș Cotorobae, dar moșul nicăieri. Mă cam dezumflasem la gândul că ratasem prima acțiune de pază din viața mea.
După amiază văd că apare pălăria moșului peste gard, mișcându-se dintr-o parte în alta, dojenitor.
- Hai, Giuguc, că ne-apucă noaptea pe drum!
Nebun de bucurie i-am strigat mamei că plec și am zbughit-o la moșu.
Mama, surprinsă, abia avu timp să-ntrebe unde mergem, că noi și ieșeam din curte.
- Unde pleci, George, așa? Stai să-ți pun ceva de mâncare la tine.
- Lasă, Victorio, că am luat eu de-ale gurii, zise Moș Cotorobae și plecarăm.
Tarlaua cu pepeni era cam la vreo două ceasuri de mers pe jos, peste câmp, până pe malul Dunării. Tot drumul i-am împuiat capul moșului cu întrebări iar el, ca un general de divizie, eu fiind divizia, dădea răspunsuri scurte și directe, introducându-mă astfel în importanța misiunii.
Trecând pe lângă niște stupi ce-mi zice Moș Cotorobae:
- Giugiuc, n-ai mânca niște faguri cu miere?
- Mănânci, calule, ovăz? îmi dădui eu importanță. Dar ce facem cu soldații care păzesc stupii?
- Nu-ți bate capul. Albinele încă n-au terminat serviciul sau, în orice caz, sunt pe drum și n-ajung mai devreme de juma de oră.
M-am cam mirat eu de unde știa moșul cu atâta exactitate programul albinelor, dar nici prin cap nu-mi trecea să-i pun la îndoială judecata, așa că l-am urmat.Abia ce-am scos noi primul sertar cu faguri de miere că cerul s-a și întunecat deasupra noastră. Ori ceasul moșului rămăsese în urmă, ori albinele își schimbaseră programul de lucru!
Am luat-o amândoi la sănătoasa, iar Moș Cotorobae aproape că mă întrecea, așa curaj îi dădeau urmăritorii noștri.
Văzând că n-avem nicio șansă să scăpăm cu fuga, moșului îi veni o idee.
- Giugiuc, sari în canalul ăla cu apă, că n-ai altă scăpare!
- Păi, cât o să pot să stau sub apă?
- Rupe și tu o trestie și respiră prin ea până trece primejdia.
- Și dumneata ce-ai să faci, Moș Cotorobae?
- Eu creez o diversiune să poți scăpa tu.
Zicând acestea moșul se aruncă pe burtă în țărână și începu să se rostogolească, iar albinele năvăliră pe el. Eu am sărit repede în apă, rupând și o trestie în cădere.
Văzând că nu e nicio albină deasupra mea, după un timp am scos capul din apă să aflu ce s-a întâmplat cu moșul. Mare mi-a fost mirarea când l-am văzut pe Moș Cotorobae stând pe malul apei, fumând și uitându-se la mine cu un surâs ironic în celălalt colț al gurii.
- Uite cu ce viteaz vream eu să păzesc pepenii, când el se teme și de niște biete gângănii!
- Păi, Moș Cotorobae, abia mă puteam ține în urma dumitale, așa de iute alergai!
- Ia uite, țâncul! Eu cream diversiune, ca să le pot învinge, ce știi tu!
- Și mă rog, cum le-ai învins?
- Asta-i treabă de general, nu te privește pe tine, un biet soldat.
- Nu ziceai dumneata că-n papornița fiecărui soldat se găsește un baston de general?
- Nu eu ziceam, ci Napoleon și nu era paporniță, era raniță. Și nici general nu era, era mareșal. Și nici tu nu mai ești soldat, că te degradez. Ești ajutor de ordonanță. Hai, mai repede, că pierdem apelul de seară!
Ajunși la tarlaua cu pepeni am fost surprins să văd că moșul construise deja o covergă, Marele Stat Major al Armatei Dunării de Jos, cum o botezase Moș Cotorobae.
Aici fusese el plecat toată ziua.
Obosit de drum și de aventura cu albinele, mi se cam făcuse foame, lucru pe care i l-am și mărturisit moșului, iar el scoase din traistă un codru de pâine și câteva corcodușe.
- Păi, bine, Moș Cotorobae și mâncarea?
- Mâncarea au luat-o albinele. Pradă de război.
- Halal diversiune! De-ar ști mama...
De foame ce mi-era am mâncat pâine cu corcodușe, iar ca desert am spart un pepene, pe care l-am mâncat cu pâine.
Potolindu-mi foamea am băgat de seamă că țânțarii și-au cam întețit înțepăturile, încât nu mai pridideam trăgându-mi la palme.
Moș Cotorobae mustăcea cu țigara-n colțul gurii.
- Giugiuc, eu zic să fac primul de gardă și de la miezul nopții intri tu. Până atunci poți să tragi un pui de somn.
- Ce pui să trag, moșule, nu vezi că-mi trag palme? Am scăpat de albine ca să mă omoare țânțarii. N-ai vreo diversiune și pentru ăștia? Sau îmi iau o trestie și mă bag în Dunăre?
- Dacă te bagi în Dunăre ai șanse ca dimineață să fii în port la Brăila. Pentru țânțari am altă diversiune, mai simplă. Ia bagă-te în sacul ăsta de iută și eu te leg la gură. Adică, pe sac îl leg, ca să nu te mai deranjeze nimeni. Oricum, în vreo două ore și-un sfert pleacă și ei la culcare. Numai să nu-și fi schimbat și ăștia programul, ca albinele.
Aveam vreo zece ani, așa că m-am ghemuit și am avut loc în sac, scăpând și de inamicii bâzâitori.
Pe la două dimineața Moș Cotorobae m-a trezit și mi-a făcut semn să nu vorbesc tare. Buimac după somn am înțeles, totuși, că veniseră hoții și inima a început s-o ia la sănătoasa mai abitir decât Moș Cotorobae când fugea de albine.
Moșul mi-a făcut semn să ascult. Din când în când se-auzea câte un pleosc în apă.
- Moșule, zic, ăștia sunt pescari nu hoți de pepeni.
- Așa zici? Hai să vedem!
De sub niște papură Moș Cotorobae scoase o pușcă veche, probabil păstrată din Războiul Nostru. Mă gândeam c-o ține ca să impresioneze.
Noroc că era senin și în lumina lunii Dunărea se vedea ca o șosea luminată. Ne-am furișat până aproape de mal și acolo am văzut o mogâldeață care căra câte un pepene de pe tarlaua noastră și l-arunca în Dunăre, de unde și pleosc-ul pe care-l auzisem eu.
- Moșule, zic, ăsta e nebun, nu hoț. Vrea numai să ne facă pagubă.
- Nebun, zici? Ia uită-te mai în josul apei, cam la vreo sută de metri.
Acolo era un barcagiu care pescuia pepenii lui Moș Cotorobae.
Fără să mai stea pe gânduri, moșul slobozi un foc de armă în aer, iar pușca lui străveche făcu să răsune tot cursul Dunării.
Mogâldeața, care tocmai se pregătea să lanseze la apă încă un pepene, lăsă prada jos și se aruncă în Dunăre. Am crezut că s-a înecat dar l-am văzut peste câteva minute aproape de barca ce-l aștepta mai jos.
Bucuros de isprava noastră îi zisei moșului:
- Nu credeam să funcționeze pușcociul ăla.
- Vezi, măi, țâcă, de-aia n-o să ajungi tu mareșal, că nu crezi în miracole!
