Steagul zdrențuit, cu lancea frântă

A apărut un volum de poezie de care nu știe decât poezia însăși. Editurile “en vogue” nu ar fi publicat nicicând acest volum, nu din considerente valorice sau de altă natură, ci numai pentru că autorul este un personaj atipic. Da, zic personaj, pentru că într-o lume atât de artificială faci cu greu diferența între ceea ce trăiești în mod firesc și ce după o partitură care nici măcar nu știi cum e scrisă.
Este vorba despre volumul “voinicul în piele de javră”, scris de Emanuel Pope și publicat la Editura Pim, Iași, 2015. Nu vă faceți griji! Acest volum nu va lua niciun premiu. De ce? V-am spus deja. Pentru că autorul este un atipic. Nu am să vorbesc despre volumul în sine, ci despre autor și veți vedea, citindu-l, că volumul este autorul însuși.
Emanuel Pope este un brăilean care, înainte de ’90, reprezenta o problemă pentru autoritățile urbei prin nonconformismul său. La sfârșitul lui ’89 a fost “acolo” în mod firesc, sperând, crezând că nebunia lui sufletească își află, în sfârșit, împlinirea. La începutul lui ’90 nu a mai fost. Lehamitea începea să pună stăpânire pe omul cu prea mare încredere în omenie.
Pasionat de literatură, aflat într-un anturaj din lumea culturală brăileană, desfășura în paralel activități comerciale, care, culmea, o perioadă i-au mers din plin. Au început să nu-i mai meargă atunci când, dacă nu făceai parte dintr-o gașcă politică, nu aveai nicio șansă de a rămâne în picioare, iar pentru că nu acceptase nici pe vremea comuniștilor să stea în genunchi, nu o putea face nici în vremurile mincinoasei democrații. Așa a ajuns în Anglia.
De aici a decis să continue lupta împotriva ticăloșilor și a ticăloșirii, nu prin jurnalism sau atacuri media, ci prin cultură. Cultura face spiritul liber și deschide orizonturi dincolo de nevoile materiale. Nu a atacat pe nimeni atunci când mârșăviile împotriva simbolurilor și valorilor culturale se țineau lanț, însă a scris și a promovat aceste valori. Idealul lui a fost acela de a se face un purtător de steag, un steag metaforic, reprezentat de cultură, care să poată fi oricând văzut de cei dezorientați și urmat, atunci când spiritul lor se revoltă. Sigur că acest steag a fost deseori scuipat și murdărit de cei cu inimi prea mici în trupuri altminteri normale, însă, pentru că a fost ținut mereu deasupra mulțimilor, a fost primenit de vânt și ploi. În ideea acestui steag a creat Proiectul Cititor de proză – Republica artelor, o platformă virtuală care acoperea toate domeniile culturale, incluzând revista Faleze de piatră și postul de radio Frecvența.
Într-o lume care abundă în auto-intitulați promotori culturali, Emanuel Pope a stat întotdeauna în spatele imaginii Cititor de proză și chiar a sprijinit cultura. Și chiar a promovat-o. Puțină lume știe că a publicat din fonduri proprii, fără să fie un om bogat, 17 autori români, cărți care nu au fost vândute, ci oferite celor care au fost sub același steag. Lui însuși nu și-a publicat nici măcar o carte.
Mai important, poate, decât toate acestea este faptul că a pus steaguri și în mâinile altora, așa cum s-a întâmplat la Dublin și la Baia Mare, unde, cu sprijinul lui, s-au înființat Centre de excelență în promovarea creativității românești, Itaca la Dublin și Porțile Nordului la Baia Mare, care dețin reviste tipărite și canale de televiziune.
Totul s-a întâmplat pentru că Emanuel Pope a crezut întotdeauna în om, în omenie și în puterea acestei ființe de a crea lucruri frumoase, deși nu era orb la toate ticăloșiile care se petreceau în jurul lui, însă lupta lui aceasta era, să arate oamenilor frumosul, să arate binele, pentru ca oamenii să nu-și piardă speranța, să nu creadă că răul deja a învins. Cinci ani de zile Cititor de proză a fost lumea altfel a peisajului cultural românesc, pentru că aici nu au fost interese materiale, nu s-au vehiculat bani și nici partizanate pentru diverse grupări social-culturale. Totuși ceva a schimbat această stare de lucruri. De la un timp, mâinile lui Emanuel Pope au început să tremure pe lancea steagului și nu de slăbiciune. Și nici de frică. Poate că speranțele lui au fost prea mari, crezând că vor veni cât mai mulți sub acest steag, care nu era al lui, ci al lor. Că vor crede în acest steag. Un steag al cărui stegar era aproape un anonim, pentru că niciodată nu a spus: “Eu sunt cel care ține acest steag!” Poate că steagul ăsta a devenit tot mai greu de spălat, chiar dacă vântul și ploile erau aceleași. Poate că a fost slăbit chiar de cei ce stăteau lângă lance, dar prea puțin ridicau ochii spre steag și prea mult îi coborau către oamenii din jur. Poate că a obosit să tot croiască drumuri prin mizeria unor oameni. Prea mulă. Prea mulți.
Și atunci a început să scrie poeziile din ciclul “voinicului în piele de javră”. O poezie de atitudine socială și culturală. O poezie dură prin mesaj, extrem de actuală și scrisă în limbajul literar contemporan. O poezie care nu are scopul de a șoca și de a deschide discuții de mahala internautică, ci de a te pune pe gânduri, de a te opri câteva momente din goana zilnică și a încerca să înțelegi ce se petrece în jurul tău. Ce mai este normal în viața noastră și ce este fals.
Emanuel Pope a mutat steagul pe care atâta timp l-a ținut la vedere în acest volum de poezie și, chiar dacă e zdrențuit și cu lancea frântă, el nu mai poate fi doborât, numai că el acum va fi descoperit doar de căutătorii de comori. De cei care știu să vadă o comoară atunci când o descoperă.

Apropossito, nici acest volum de versuri nu ar fi existat fără insistențele și eforturile doamnei Maria Sava.
Și vă spun vouă, cititorilor de poezie, nu căutați această carte, pentru că nu o veți găsi nici în librării și nici pe listele vreunei comisii de premiere!

Viorel Ploeșteanu
6 iunie 2015

numele tău

cerul se scurge în Marea Irlandei
e totul o apă și-un cer
o pasăre neagră își sfâșie pieptul
lăuntric se sparge un strigăt
o șoaptă-i
un zbor ce se frânge
când numele tău se scrie cu sânge
în valuri păgâne
ce-și caută maluri

o mare de vin
o beau marinarii
corăbii se pierd în beția din zori
ei cântă și strigă
un nume legendă
al Mării Irlandei e suflet
și dor
corăbii se-neacă
se pierd marinarii
în ultima ploaie
ei cântă și mor

sunt litere vii într-o stâncă din mal
un nume legendă pe Marea irlandei
purtat către casă
purtat către mine
șoptit ca o rugă
de val după val

11 iulie 2015


Doriei

Hristos a înviat!

Îl înviem o dată-n an
Și veselim, și îl cântăm,
Iar mâine toate le uităm.
Prea prinși de goana după ban
Păcatului, curați, ne dăm.

Dar azi e bine și, smeriți,
Uităm că ne avem dușmani,
Și aruncăm în stânga bani
Și-n dreapta zâmbete cuminți,
Purtând în suflet bolovani.

Fățărnicii de oameni mici
Ne saltă-n cer de subțiori.
Mințind, ca niște proști actori,
Pozăm în iude și-n calici.
Cu noi, Hristoase, zilnic mori!

Ne ești prieten azi, și drag,
Și poate chiar ne vrem mai buni,
Dar prea e greu să ne aduni
Când poftele cu sârg ne trag
Mai lesne-n casa de nebuni.

11 aprilie 2015

Între noi și voi

Se prăvălesc speranțele în noi
Ca grei coloși din cărămizi nearse.
Înconjurați din mult prea multe farse
Ne duce drumul numai înapoi.

Ne minunăm cum de puteți trăi
Ticăloșiți în a ucide visuri,
Făcând cu viața-atâtea compromisuri
Că nu veți ști măcar a mai muri.

În noi și-n voi înțelenesc abisuri.

4 aprilie 2015

Ziduri

Omenirea se îndreaptă cu pași uriași, repezi și neîntrerupți către ceva. Încă nu ne dăm seama către ce, dar e tot mai clar că se îndreaptă. Nu, nicidecum în sensul că ar deveni mai dreaptă, după ce milenii întregi a dovedit că acțiunile ei au fost mai degrabă strâmbe, și nici mai morală, după ce a reușit să trimită acest termen în derizoriu, ci pur și simplu demonstrează că are capacitatea intelectuală și tehnologică de a ajunge neînchipuit de departe. Tot ce se întâmplă în ultimii ani arată că limitele au devenit extrem de relative.
Acest potențial însă, iar asta face parte din riscurile asumate, implică aruncarea peste bord a balastului, cum ar fi, să zicem, tradițiile, obiceiurile, în general moștenirea culturală de care, până mai ieri, toate popoarele erau mândre.
Pe lângă cele cinci simțuri, acceptate și dovedite ale omului, știm că mai există alte câteva simțuri extrasenzoriale, despre care se spune că unii oameni le au, iar alții nu, cum ar fi, de pildă, simțul umorului. Lipsa acestuia, coroborată cu dorința de a-l exprima, totuși, a dat noțiunea de umor englezesc. Pe de altă parte, acțiunea care aduce bucurie numai celui care o determină, a căpătat denumirea de umor negru.
Ceea ce voiam să spun, de fapt, este aceea că ființa umană este înzestrată cu mult mai multe simțuri decât cele demonstrate fizic, iar acestea sunt: simțul măsurii, al răspunderii, realității sau ridicolului, al dreptății, pericolului, simțul estetic, bunul simț și multe altele. Evident, unele dintre ele sunt mult diminuate sau chiar anulate de ceea ce a devenit omul.
Unele dintre aceste simțuri au devenit balastul care “trebuie” aruncat peste bord pentru ca omenirea să se poată îndrepta către oriunde, către orice ne poate îndepărta de ceea ce suntem. Este posibil să fi realizat cât de răi am devenit și să încercăm fuga de răul făcut, chiar dacă sfărâmarea barierelor implică acțiunea altui rău, chiar mai mare. Mult mai lesne spunem că dărâmăm și vom construi, chiar dacă nu avem habar cum și cu ce, decât să consolidăm ceea ce deja există.
De dragul îndreptării către ceva, uităm ceea ce avem aici, lângă noi, în noi, și rămânem nimic. Un nimic care, chiar dacă ar fi subiect multiplu, cum spunea cineva, tot nimic înseamnă. Mai grav este că, aceia care vor să cucerească depărtările, nu vor să lase în urmă decât anumite simțuri, nu și oameni, iar atunci încearcă să ne târască după ei, deși unii dintre noi nu vrem. După atâtea lupte milenare, duse în spiritul libertății de exprimare și de opinie a fiecărui individ, această așa-zisă democrație, mincinoasă până în măduva oaselor ei de sticlă, nu face altceva decât să ridice ziduri între oameni, iar oamenii înșiși le zugrăvesc în culori vesele și inventează uși automate care se deschid numai cu puterea gândului, numai că dau în alte încăperi, între alte ziduri, la fel de frumos colorate, dar ziduri.

Viorel Ploeșteanu
14 februarie 2015

primordial

un univers îți dau
și câte-o bătaie de inimă
pentru fiecare stea
să nu te miri de inima mea tânără
cu peste 200 de bătăi pe minut
dar tu știi că timpul mi-e scurt
pentru câte aș avea să-ți spun
și de aceea
la fiecare apus pe pământ
aleg zece răsărituri primordiale
în care să te sorb
din lacrimă neîncepută
să te ning cu primele zăpezi cunoscute
și să te iubesc
cu primele cuvinte crescute din mine
ca niște unghii ce sfâșie
noaptea din jur
căutându-te

14 martie 2015

depărtări

ca o ploaie
mă acoperă gândurile
izolându-mă de oameni
și nimic nu știu
să mai număr
numai urme adânci
în noroi
și în mine

ca o secetă
mă arde în suflet
depărtarea de ieri
de golul de azi
de nimicul de mâine

păsările desenează drumuri
pe același cer
cu aripile grele de ploaie

11 martie 2015

țăndări

balul începuse prost
orchestra beată cânta
un marș funebru
în separeul de șah
doi greci în travesti
fumau turcește havane
albastră cădea lumina pe mese
și nimeni nu știa
că ochii tăi luaseră tot
cerului tot albastrul
din petale de crin
copiii-și făceau lacrimi
lăsându-și gândurile să crească în voie
în zori grecii nebuni
au spart și ultima farfurie
de sub coliva ce mai făcuse
țăndări o noapte

17 ianuarie 2015

Premiile editurii Napoca Nova

http://www.napocanova.ro/eveniment/premiile-pe-2013-ale-editurii-napoca-nova

Premiile pe 2013 ale Editurii Napoca Nova

Sala Armelor, Cercul Militar Cluj-Napoca
27.03.2014, 17:00
Joi, 27 martie 2014, la ora 17, în cadrul şedinţei Cenaclului „Artur Silvestri“ din Cluj-Napoca, la Cercul Militar, în Sala Armelor, Editura Napoca Nova va decerna Premiile Anului 2013.

Mai jos redăm lista cu premiile editurii NAPOCA NOVA:

Ionel Vitoc – Premiul pentru contribuţia la viaţa literară şi social-culturală a Clujului;

Viorel Ploeşteanu (Irlanda) – Premiul pentru promovarea literaturii române în diaspora

Vasile Lechinţan („Crişan Mircioiu – Album”) – Premiul pentru contribuţia la istoria recentă;
Milian Oros („Culorile destinului”) – Premiul pentru roman;
Alexandru Petria („România memorabilă”) – Premiul pentru interviu;
Ioan Benche („Patria din cuvînt”) – Premiul pentru poezie patriotică;
Sandu Cătineanu („Amurg pe-un braţ de fîn”) – Premiul pentru creaţie lirică;
Ioan Cărăşel şi Lazăr Morcan („În apărarea clepsidrei”) – Premiul pentru poezia imaginii şi imaginea poeziei;
Nicolae Cosmescu („Deceniul lui Fangio”) – Premiul pentru eseu sportiv;
Nadia Linul Urian („Spin”) – Premiul pentru debut;
Liubomera Marusciac („Confesiunile unei bătrîne profesoare”) – Premiul pentru memorialistică;
Gavril Moisa („Zîmbetul clepsidrei”) – Premiul pentru poem;
Iulian Patca şi Al. Florin Ţene („Din stampe, Clujul…”) – Premiul pentru antologie;
Simion Răchişan („Caiet de gramatică a limbii române” pentru clasele V-VIII) – Premiul pentru carte didactică;
Teodor Tanco („Basarabia, numele tău e Maria!”, ediţie nouă, revăzută şi adăugită) – Premiul pentru reportaj;
Iustinian Gr. Zegreanu („Confesiuni din culise”) – Premiul pentru cartea mărturie/ document.
Premianţii beneficiază de reduceri substanţiale la editarea următorului volum.

Apariţii media:

Premiile pe 2013 ale Editurii Napoca Nova, Ziarul Făclia (22.03.2014)

Interviu apărut în Jurnal spiritual, luat de Simona Pașcu

http://jurnalspiritual.eu/viorel-ploesteanu-un-act-de-cultura-devine-nemuritor-numai-daca-are-in-compozitia-lui-o-parte-din-fiinta-creatorului/

Viorel Ploeşteanu – „Un act de cultură devine nemuritor numai dacă are în compoziția lui o parte din ființa creatorului”


Articol editat de Simona Paşcu, Dublin

În inima Dublinului, unde comunitatea românilor aflaţi aici este destul de numeroasă, oameni cu iubire de cultură şi spiritualitate au bus bazele unui centru cultural cunoscut sub numele Centrul de Excelenţă în Promovarea Creativităţii Româneşti“. Dragostea pentru cultură şi pentru creativitate, dar şi spiritul românesc i-au ajutat, şi încet au reuşit să devină cunoscuţi printre artiştii români din Dublin, dar şi printre iubitorii de frumos.
Am stat de vorbă cu Viorel Ploeşteanu, care împreună cu Dorina Şişu Ploieşteanu şi Emanuel Pope au pus bazele acestui proiect.
Din păcate, cultura nu este promovată deloc în momentul de faţă. De unde idea acestui proiect şi mai ales de ce?
Nu cred că este o „idee” care să-ți vină din senin. Este un fel de a fi, pe care nu ai încotro și trebuie să-l împărtășești celorlalți. De altfel, cultura nu este egoistă. Ea trăiește numai prin oameni și pentru oameni. După cum știți, noi am pus bazele Centrului Cultural Român din Dublin încă de anul trecut, însă nu am făcut cea mai bună alegere prin asocierea cu o societate comercială, astfel că a trebuit să renunțăm la acel proiect și să înființăm unul nou, absolut independent, în care singurul lucru care nu ne interesează este câștigul material. Considerăm că adevărata cultură este aceea care se face nu pentru bani, ci pentru că altminteri nu se poate. Nu poți crea cu gândul la câștigul pe care îl vei avea vânzând o parte din suflet, pentru că un act de cultură devine nemuritor numai dacă are în compoziția lui o parte din ființa creatorului. Este firesc să-i fie răsplătită munca, însă nu ca o condiție sine qua non, pentru că actul creativ este mai mult decât o muncă. Am realizat, așadar, acest proiect pentru oamenii care vor mai mult decât să-și creeze o lume a lor izolată, ca o enclavă împotriva vieții lipsite de substanță. Un surogat de viață în care te depersonalizezi. Tocmai de aceea l-am denumit „Centru”, pentru că încercăm să devenim vizibili prin lucrurile bune pe care le facem, dar nu singuri, ci împreună cu acei oameni, creatori sau iubitori de cultură care vor să arate lumii o altă față și să le spună, nu agresiv, așa cum se practică acum, că se poate trăi și altfel. Că alte lucruri sunt importante în viață, și anume hrana sufletului sau bucuria susținerii unui artist în a se exprima.
Pentru a pune bazele unui asemenea proiect este nevoie de hotărâre, putere şi mai ales încredere. Cine sunt fondatorii acestui proiect?
Încredere, da. În oameni. Cel mai rău lucru care ni se poate întâmpla este să ne pierdem încrederea în oameni. Acest lucru te izolează și te face să te pierzi. Sigur că fiecare dintre noi a fost lovit la un moment dat de semenii săi. Fiecare dintre noi s-a lovit de indiferența altor oameni, însă nu pe aceste reacții trebuie să ne clădim efemera existență. Balanța vieții este ținută în echilibru de către oameni. Noi suntem cei care ținem în mâini binele și răul. Problema este că alimentăm partea răului cel mai adesea prin indiferență, mai mult decât prin fapte care contravin efectiv moralei. Fondatorii acestui proiect sunt Dorina Șișu, Emanuel Pope și Viorel Ploeșteanu, însă acest lucru este ultimul care contează. Scopul nostru este să strângem atât de mulți oameni în jurul Centrului de Excelență în promovarea creativității românești – Dublin, încât numele noastre să se piardă printre ei și activitățile pe care le desfășoară. Emanuel Pope este unul dintre fondatorii proiectului Cititor de proză – Republica artelor, sub aripa și idealul căruia ne desfășurăm și noi activitatea. Știu că nu-i place să i se aducă elogii, deși este unul dintre puținii oameni pe care i-am cunoscut cu o atât de mare putere de renunțare la sine în folosul altor oameni. Lucrul cel mai important este faptul că scrie, în măsura în care mai are timp și iubește cultura prin creatorii săi și prin realizările acestora. Dorina Șișu este, de asemenea, scriitor, prozator și poet în egală măsură. Viorel Ploeșteanu sunt eu și ceea ce fac. Noi suntem, dincolo de ceea ce spunem, numai ceea ce facem.
Unul din scopurile acestui Centru de Excelenţă este promovarea artiştilor, scriitorilor, iubitorilor de cultură de naţionalitate română aflaţi în Irlanda. Cum îi descoperiţi? Cine sunt ei?
Acesta este lucrul cel mai dificil, pentru că, vă spuneam mai devreme, suntem obișnuiți să ne închidem în bârlogul nostru mai mult chiar decât ne impune hibernarea. Suntem la început de drum, iar cel mai greu este să câștigăm încrederea oamenilor. Ca ei să știe că nimeni nu le solicită un singur cent pentru orice activitate o realizăm în folosul lor, și cel mai important de știut, împreună cu ei, pentru că acesta este scopul, de a lucra împreună, pentru că acesta este și logo-ul nostru de pe pagina site-ului: „împreună nu ne vom înstrăina”. Până acum am reușit să promovăm artiști din Irlanda, pe care, bineînțeles, i-am cunoscut personal, la diferite evenimente culturale organizate de comunitatea românilor de aici. Am prezentat un actor/producător din cinematografie, o interpretă de muzică populară și fondatoare a unui grup vocal de copii, o actriță și o adolescentă care studiază drama și pianul. Avem în pregătire articolele altor trei artiști pe care le veți putea vedea, ca și pe cele anterioare, pe site-ul nostru. Am solicitat și solicităm în continuare sprijinul Ambasadei României din Irlanda și Comunității românilor din Irlanda pentru a ne pune în legătură cu creatorii români stabiliți în această țară. Vom extinde în curând proiectul și în alte țări unde sunt comunități însemnate de români.
Care sunt proiectele pe care le aveţi acum în desfăşurare?
Poate cel mai însemnat proiect al nostru este realizarea revistei de cultură Itaca, a cărei lansare este programată la începutul lunii aprilie. Este o revistă care apare gratuit, ca de altfel orice proiect al nostru, atât pe suport de hârtie cât și on-line. În aceeași zi cu lansarea revistei inaugurăm și canalul tv al Centrului de Excelență, care debutează cu o transmisie live. Planuri sunt și sperăm să vină și alți creatori cu propriile proiecte. Noi vom demara ediția a doua a concursului de literatură „Peregrinări”, de această dată fiind unul de poezie, la care se acordă premii, nu în bani, ci la fel ca și la precedentul, care a fost de proză scurtă, în cărți cu autograf din partea membrilor juriului, picturi, monede vechi irlandeze, diplome și… promovare. Vor urma și emisiuni culturale moderate de către Dorina Șișu, la care vor fi invitați oameni de cultură din Irlanda. Deocamdată proiectul nostru se limitează la creatorii români, însă ideea este ca, pe viitor, să realizăm o colaborare cât mai strânsă cu oameni de cultură din această țară în care destinul ne-a împins.
La 6 aprilie va avea loc un eveniment în cadrul Centrului de Excelenţă şi Promovarea Creativităţii. Despre ce este vorba?
Această întrebare se pare că am anticipat-o și am răspuns la ea mai devreme. O singură mențiune mai am de făcut, și anume că revista Itaca se adresează tuturor oamenilor iubitori de cultură, însă include în paginile ei numai scriitori români stabiliți în afara României, cu excepția criticului literar, care este doamna Virginia Paraschiv și trăiește în Maramureș. Este legătura noastră permanentă cu pământul, dar și cu realitatea. Eu consider că poporul român este continuatorul tradițiilor și a spiritualității civilizației dacice, desigur cu influențele inevitabile căpătate de-alungul istoriei din partea altor popoare cu care a intrat în contact, așadar este parte a civilizației europene. Cred că noi cei dintâi ar trebui să ne considerăm unul dintre cele mai de seamă popoare ale bătrânului continent, pentru că, slavă Domnului, avem cu ce ne mândri, însă noi avem păcatul ăsta de a ne pune pe tarabă tocmai metehnele, lucru pe care Occidentul nu îl face. Niciodată pentru ceea ce ni se întâmplă nu este de vină altcineva, ci noi înșine. Ar trebui să ne lamentăm mai puțin și să nu mai căutăm pe cine să dăm vina. Nu sunt de vină politicienii că merge țara prost, ci toți românii, pentru că acceptă această stare de lucruri. Nu sunt de vină politicienii pentru că noi, cei de prin străinătăți, am părăsit România, ci noi înșine, că nu am știut să schimbăm ceea ce ne-a făcut să plecăm. Dacă vorbim despre Europa nu o putem face ca și când am fi în afara ei. Tot ce se întâmplă aici, se întâmplă și cu noi românii, altminteri nu se poate. Trebuie numai să ieșim din colț și să ne facem vizibili cu lucrurile bune, pentru că sunt destule.
Aveţi cunoştinţă despre vreun parteneriat dintre Irlanda şi centrele culturale din România?
Știu că au fost activități culturale atât în Irlanda, cât și în România organizate în comun, însă nu mă pot pronunța dacă acestea s-au realizat independent sau cu sprijinul statelor respective.
Dragostea pentru ţara mamă şi pământul românesc este vie în sufletele tuturor românilor care au ales drumul străinătăţii. Ce înseamnă România şi pământul românesc pentru dumneavoastră?
Un lucru este cert. Chiar dacă voi trăi în Irlanda pentru tot restul vieții și va fi să-mi sfârșesc zilele aici, voi considera că nu am murit acasă, pentru că acasă este numai acolo unde s-au născut părinții tăi, unde te-ai născut și ai crescut tu. Pentru suflet, deci, România este acasă. Pentru proiectul nostru, România este miracolul pe care noi îl cunoaștem și ne-am făcut o datorie din a-i ține flacăra vie și a-i face și pe alții părtași la acest miracol.
Vremurile sunt incerte, oamenii se simt asemeni unui vas în plină furtună. De ce credeţi că nu-şi găsesc locul, nimic nu-i mai mulţumeşte sau nu-i mai linişteşte?
Unii oameni se nasc cu iubirea în suflet, însă cei mai mulți trebuie să învețe acest lucru. Dacă înveți să iubești viața care ți s-a dăruit și natura care îți oferă cele mai multe bucurii de care ai parte, atunci poți să spui că știi să iubești și oamenii. Ce altceva este toleranța dacă nu iubire? Înțelepciunea nu este un atribut al omului de știință, ci al omului simplu. Din nefericire, tot mai mulți dintre noi încercăm să fim mai mult decât oameni simpli și ne imaginăm că acest lucru se realizează prin desconsiderarea altora asemenea nouă. Mai putem vorbi în acest caz de toleranță? De aici frica de oameni. De interferențe și proiecte realizate în comun. Bârlogul a devenit fortăreața noastră cea mai comodă. Asta încercăm să facem noi la Centrul de Excelență, să desființăm bârlogurile și să reînvățăm oamenii să trăiască alături de oameni. Nu ne putem abandona viețile pentru că alții au făcut timpurile incerte. Trebuie să folosim fiecare clipă, fiecare strop de energie creatoare și apoi să murim.
Cu mulțumiri pentru timpul acordat și speranța că, deși este prima discuție, nu va fi și ultima, un gând care se îndreaptă spre România și românii care ne citesc?
Orice drum începe cu un prim pas, însă nu devine drum dacă nu este urmat de alții. Gânduri către România sunt multe și tot timpul. Pentru românii care ne citesc mesajul este simplu. Românii care nu mai trăiesc în România, oricât de departe ar fi și oricât de demult ar fi plecați, sunt tot români, iar sufletul lor tot acasă trage. Norocul României, că poate fi sprijinită și din interior și din afară.