am plecat amândoi
pe un drum fără semne
mărginit de istorii
și iluzii, pesemne
ai lăsat în firidă
cheia rece la casă
o bucată de pâine
netăiată pe masă
drumul urcă și dealul
plânge, noi ascultăm
goarna sună a jale
peste sat
și urcăm
mă întorc în tăcere
singur
drumu-i la fel
numai eu parcă-s altul
rătăcesc fără țel
casa ta mi-e străină
chiar și câinii mă ceartă
ochii nu mai văd drumul
rup și cheia în poartă
de-acum lumea aceasta-i
mai săracă de-un tată
23 martie - 3 aprilie 2011
Tatălui meu, Dumitru (Mite) Ploeșteanu, 24 mai 1946 - 23 martie 2011
duminică, 23 martie 2014
sâmbătă, 22 martie 2014
Să fii stăpânul timpului (Editorial în revista Itaca, nr. 5)
“Mie mi s-a omorât timpul, onorată instanță.” – Marin Sorescu
Omul, prin prisma limitelor în care se complace, judecă timpul în raport cu evenimentele trăite de alții sau de el însuși, de cele mai multe ori situându-se în poziția de martor-spectator al timpului, chiar și atunci când întâmplările îl vizează în mod direct. Fatalitatea, destinul ori soarta sunt acceptate cu o neînțeleasă comodă ușurință, ba mai și mulțumindu-i divinității că ni le-a dat, scuzându-ne astfel renunțarea. Da, chiar și cei mai bătăioși dintre noi, chitiți să facă pe dracu-n patru ori ghem, numai să ajungem cineva, tot niște dezertori suntem. Dezertori ai timpului. Energiile noastre sunt direcționate greșit, cu ticăloasă și calculată intenție, de către hoții de timp și de vieți. Fiind în mijlocul nebuniei galopante și artificiale care a cuprins omenirea, nu înseamnă că ne trăim intens viețile, ci mai degrabă că suntem frunze prinse într-un vârtej de apă sau de vânt. Nu știm de unde suntem smulși, nici încotro suntem duși. Ne mulțumim să trăim intens amețeala provocată de caruselul alb, numind-o extaz. Uităm că, spre deosebire de frunze, avem mâini și picioare, să dăm din ele, să ne opunem. Uităm că avem dinți să mușcăm și unghii să zgâriem. Avem chiar gură să urlăm. Și, mai presus de toate, uităm că aceste unelte de care dispunem sunt coordonate de un organ cu putere de discernământ, care poate să spună nu, să se opună și chiar să aleagă o altă cale. O cale în care timpul nu este programat ca o cursă contracronometru întru obținerea unor avantaje străine naturii umane. Toate aceste “minuni”, toată această comoditate tehnologică, ne îndepărtează de propriul timp. De aceea zilele, lunile, chiar anii, trec atât de rapid, fără a lăsa măcar în mințile noastre amintiri în care să ne refugiem cu plăcere în rarele clipe de răgaz sau de epuizare.
Sigur că este dificil să spui care ar fi timpul tău real, cel pe care ar trebui sau ai vrea să-l trăiești. Pentru asta este nevoie de un adânc proces de conștiință, la care să participe toate vârstele tale anterioare, tu, cel care ai devenit, vârstele pe care speri să le străbați și, lucrul cel mai important, să raportezi toate acestea la natură. La universul în care există totul. Chiar și neînsemnata ta viață, pentru că timpul nicio clipă nu se raportează la oameni. Asta numai orgoliul nostru exacerbat poate s-o creadă, ca ființe care nu fac altceva decât să caute mijloace de a-și depăși condiția, neînțelegând-o deloc pe cea reală.
Numai întorcându-te la natură poți asculta timpul, îl poți înțelege și chiar simți, iar dacă, fie și pentru o clipă, reușești, încă viu, să te abandonezi universului, devenind una cu el, atunci da, poți spune că ești stăpânul timpului tău.
“Dacă timpul ar fi avut frunze, ce toamnă!” – Nichita Stănescu
Viorel Ploeșteanu, 11 februarie 2014, Dublin
Omul, prin prisma limitelor în care se complace, judecă timpul în raport cu evenimentele trăite de alții sau de el însuși, de cele mai multe ori situându-se în poziția de martor-spectator al timpului, chiar și atunci când întâmplările îl vizează în mod direct. Fatalitatea, destinul ori soarta sunt acceptate cu o neînțeleasă comodă ușurință, ba mai și mulțumindu-i divinității că ni le-a dat, scuzându-ne astfel renunțarea. Da, chiar și cei mai bătăioși dintre noi, chitiți să facă pe dracu-n patru ori ghem, numai să ajungem cineva, tot niște dezertori suntem. Dezertori ai timpului. Energiile noastre sunt direcționate greșit, cu ticăloasă și calculată intenție, de către hoții de timp și de vieți. Fiind în mijlocul nebuniei galopante și artificiale care a cuprins omenirea, nu înseamnă că ne trăim intens viețile, ci mai degrabă că suntem frunze prinse într-un vârtej de apă sau de vânt. Nu știm de unde suntem smulși, nici încotro suntem duși. Ne mulțumim să trăim intens amețeala provocată de caruselul alb, numind-o extaz. Uităm că, spre deosebire de frunze, avem mâini și picioare, să dăm din ele, să ne opunem. Uităm că avem dinți să mușcăm și unghii să zgâriem. Avem chiar gură să urlăm. Și, mai presus de toate, uităm că aceste unelte de care dispunem sunt coordonate de un organ cu putere de discernământ, care poate să spună nu, să se opună și chiar să aleagă o altă cale. O cale în care timpul nu este programat ca o cursă contracronometru întru obținerea unor avantaje străine naturii umane. Toate aceste “minuni”, toată această comoditate tehnologică, ne îndepărtează de propriul timp. De aceea zilele, lunile, chiar anii, trec atât de rapid, fără a lăsa măcar în mințile noastre amintiri în care să ne refugiem cu plăcere în rarele clipe de răgaz sau de epuizare.
Sigur că este dificil să spui care ar fi timpul tău real, cel pe care ar trebui sau ai vrea să-l trăiești. Pentru asta este nevoie de un adânc proces de conștiință, la care să participe toate vârstele tale anterioare, tu, cel care ai devenit, vârstele pe care speri să le străbați și, lucrul cel mai important, să raportezi toate acestea la natură. La universul în care există totul. Chiar și neînsemnata ta viață, pentru că timpul nicio clipă nu se raportează la oameni. Asta numai orgoliul nostru exacerbat poate s-o creadă, ca ființe care nu fac altceva decât să caute mijloace de a-și depăși condiția, neînțelegând-o deloc pe cea reală.
Numai întorcându-te la natură poți asculta timpul, îl poți înțelege și chiar simți, iar dacă, fie și pentru o clipă, reușești, încă viu, să te abandonezi universului, devenind una cu el, atunci da, poți spune că ești stăpânul timpului tău.
“Dacă timpul ar fi avut frunze, ce toamnă!” – Nichita Stănescu
Viorel Ploeșteanu, 11 februarie 2014, Dublin
vineri, 21 martie 2014
ghem
cobrele mușcă în gol
umplând aerul
cu veninul lor știrb
mangustele au murit demult
la miezul nopții
stelele se sting pe rând
sfârâind în căldarea timpului
făcând lumina ghem
în colțul gurii
picăturile de cucută
se aprind a viață
cineva a furat monedele
de pe ochii mortului
să-și cumpere pâine
în zori
monstruoasa coaliție s-a rupt
neputând păstra noaptea
cobrele ling rouă
de pe spinarea timpului nădușit
12 iunie 2011
umplând aerul
cu veninul lor știrb
mangustele au murit demult
la miezul nopții
stelele se sting pe rând
sfârâind în căldarea timpului
făcând lumina ghem
în colțul gurii
picăturile de cucută
se aprind a viață
cineva a furat monedele
de pe ochii mortului
să-și cumpere pâine
în zori
monstruoasa coaliție s-a rupt
neputând păstra noaptea
cobrele ling rouă
de pe spinarea timpului nădușit
12 iunie 2011
Ecouri sparte
Se nasc în noi cascadele iubirii.
Din vârf de munte se aruncă-n hăul
Unde se luptă binele cu răul
Să spargă ochiul vid al omenirii.
Mor diminețile târziu pe Marte.
Doi ultimi albatroși își vând aripa.
Se înfierbântă în ecouri clipa
Făcându-și cuib între coperți de carte.
Târâm cu noi un rest de vise sparte.
13 septembrie 2011
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
