Calul zăpezilor

Ieșisem din vis și nimerisem într-un câmp acoperindu-se de zăpadă. Se poate să fi fost spre dimineață, pentru că lumina dădea să rupă prin perdeaua densă a ninsorii, însă la fel de bine putea să fie spre amurg, un amurg devreme și deprimant, așa cum se întâmplă în iernile acoperite de nori grei și parcă împământeniți în cerul devenit o lume ascunsă și rea.
Sub zăpadă nu se vedea nimic. Dacă or fi existând case în acele locuri, zăceau toate ascunse sub zăpadă, iar oamenii or fi trăind ca niște cârtițe, săpându-și tuneluri de la unii la alții sau așteptând să treacă prăpădul, trecere care, poate, o vor apuca numai copiii lor.
Deasupra, pe câmpul de zăpadă, cădea întruna altă zăpadă, anulând și cerul și pământul, dar și spațiul dintre ele. O vijelie turbată s-a pornit să amestece zăpezile căzute cu cele aflate în văzduh. Pentru mine, cel aflat în mijlocul acestei nebunii, putea să fie sfârșitul lumii. Sau începutul unei lumi care căuta să se nască. Din haos, cum altfel!
Când m-am lovit de lemnul uscat și acoperit de zăpadă înghețată, am crezut că am ajuns la capăt. Un scârțâit m-a făcut să ridic privirea în sus, amintindu-mi că deasupra trebuie să fie un cer. O cumpănă de fântână stătea înfiptă în carnea cerului, ca o suliță într-o rană sângerândă. Am tras de ciutură în jos, scufundând-o, plină de sânge, în adâncul pământului. Când am scos-o la suprafață, cerul s-a limpezit și un soare-cal s-a adăpat din apa proaspătă, topind toate zăpezile câmpurilor. De cumpăna fântânii atârna un căpăstru din coajă de tei tânăr, împletit în trei, din care calul zăpezilor scăpase și alerga sălbatic câmpurile, acoperindu-le cu iarbă crudă.

29 decembrie 2013

tranșee negre

au căzut toate zăpezile
a trebuit să cadă
nimic nu ne va mai acoperi
de-acum greșala
va rămâne fadă
și fără urme
și fără eghileți
vom sta de pază-n câmpuri
săpând tranșee-n stârvuri de negre ciori
căzute în nămeți
visând la o demult căzută-n noi zăpadă

29 decembrie 2013

Pentru un cur de muiere

Era prin iulie '96. Mă certasem cu părinții din cauza unei fete pe care eram hotărât s-o-mbrac în rochie de mireasă. Aveau și ei dreptate pentru că peste numai un an aș fi terminat arhitectura, apoi altfel ar fi stat lucrurile. Eu, încăpățânat, le-am aruncat provocarea de a demonstra că pot să-mi termin facultatea fiind și însurat. Orgoliu prostesc, că astfel i-am forțat să-mi retragă sprijinul material.
Surpriza cea mare a venit însă de la Anemonia, care plecase în vacanță la părinți, undeva pe lângă Iași, pentru o săptămână, iar după zece zile mi-a transmis un mesaj că se mărită.
Am încercat s-o înțeleg. N-am reușit. Apoi am încercat să mă-mbăt. Nici asta nu mi-a ieșit.
La părinți nu aveam destul curaj să merg, așa că am hotărât să-mi găsesc ceva de lucru pe litoral. Măcar să strâng bani pentru plata căminului.
Numai din întâmplare am ajuns să practic meseria de salvamar la Eforie Nord, nefiind un foarte bun înotător, dar având un fizic excelent, ceea ce făcea senzație pe plajă în rândul sexului frumos. Așa mi-a și zis șeful:
"- De cei care se îneacă mă ocup eu. Tu ai grijă de cele care vor să înoate în râuri de iubire."
În ziua fatidică Rareș nu venise deloc la serviciu. Îmi trimisese vorbă prin cineva că a cunoscut o tipă beton și trei zile nu iese din camera ei. Să stau liniștit, că, de la Constanța, au anunțat mare calmă.
Ca un făcut, în ziua aceea am văzut-o pe plajă pe Anemonia cu proaspătul ei soț. Din câte stațiuni are litoralul românesc taman la Eforie Nord își găsiseră și ăștia să-și facă luna de miere!
Când a văzut că o privesc mi-a aruncat un zâmbet așa, miștocăresc, în colțul gurii și mi-a întors frumosul ei posterior pentru care voisem s-o iau de nevastă, trăgându-l spre faleză pe mirele buimac dar docil.
De nervi am acceptat avansurile primei tipe care s-a dat la mine și după numai un sfert de oră eram în camera ei de hotel.

Munceam ca bezmeticul toată ziua. Nici măcar nu știam pe câți bani, dar munceam. Fostul meu șef de sală și într-o oarecare măsură prieten devenise director la o rețea de hot-dog din București. Mă luase și pe mine să mă prepare pentru un post de viitor șef. Vreo trei luni fusesem vânzător la una din multele tonete din capitală, dar acum venise timpul să urc următoarea treaptă.
Venisem încă de la începutul lunii iunie pe litoral să organizăm afacerea. Eram trei șefi pe trei zone. Una era stațiunea Mamaia, cu treisprezece tonete a câte trei schimburi. Alta era Eforie Nord și Eforie Sud, iar ultima includea Costineștiul, Saturn și Mangalia. Zona a doua și a treia aveau împreună treisprezece tonete.
Eu aveam zona Mamaia, însă toți locuiam la Eforie Nord, unde aveam și prânzul asigurat la o terasă. Deși îmi adusesem soția și copilul, care încă nu împlinise un an, la Eforie, abia dacă-i vedeam două ore pe zi. Alergam ca nebunul de-a lungul stațiunii Mamaia, fiind nevoit să trec de cel puțin două ori pe tură pe la fiecare tonetă, să încasez vânzările, să iau comanda de marfă și să-i controlez inopinat pe vânzători, că mai aveau uneori ideea de a câștiga ceva în plus.
În week-end-ul acela venise și fratele meu cu soția la mare, așa că am mers cu toții la plajă. Nevestele rămăseseră cu copiii sub umbrele, iar noi, băieții, stăteam în apă luptându-ne cu marea supărată ce înălța valuri de doi metri.
Fiind oarecum proaspăt tătic mă gândeam deseori dacă aș reuși să-mi salvez copilul de la înec într-o situație disperată. Dacă fizic aș fi în stare, eu nefiind un foarte bun înotător. Chiar visam uneori cum mă lasă puterile și ne ducem amândoi în adânc. Săream speriat din pat, mă uitam în pătuțul copilului și apoi adormeam cu greu spre dimineață.
Am fost în toate stațiunile de pe litoralul românesc și numai la Eforie Nord mi s-a părut că marea este mereu agitată. O fi numai o părere.

Luasem premiul trei în clasa a treia, iar părinții îmi făcuseră cadou o vacanță la mare, la Constanța, la unchiul Lică. Ei nu puteau merge. Își împărțeau întotdeauna concediul în trei părți. O săptămână de Paști, când mergeam la țară, la bunici. Două săptămâni în toamnă, când mergeam tot la țară să culegem porumbul și via, iar ultima săptămână de Crăciun, când mergeam, unde credeți? Tot la țară, să tăiem porcul și să cărăm geamantane cu de-ale gurii pentru Revelion și Sfântul Ion.
Așa că mă duseseră la gară, iar la Constanța mă așteptase unchiul Lică. De luni până vineri stăteam la Palazu, unde mă jucam cu verișoara mea, iar sâmbăta și duminica mergeam la plajă, la Mamaia.
În sâmbăta asta unchiul Lică venise cu ideea să mai facem o schimbare, așa că am mers la Eforie Nord, unde s-a întâlnit cu un coleg de serviciu, camionagiu și el.
Îmi plăcea de unchiul Lică. Era un zdrahon de om și avea niște bicepși ca mingile de handbal. Mereu îl puneam să-și încordeze mușchii, iar el o făcea, pentru că ținea mult la mine.
Acum stătea mai mult cu acest coleg. Jucau table și beau bere. Cred că împreună băuseră o navetă de bere.

Stăteam pe digul de stabilopozi, înfipt ca o lance între coastele mării și priveam pe deasupra valurilor nebune, disperate să muște din mal. Nu aveam nicio șansă de pescuit astăzi, dar nici acasă nu-mi venea să mă duc. În aceeași măsură ca și pescuitul îmi plăcea să ascult mugetul mării, ca de fiară înjunghiată, frământarea ei născută în adâncuri și urlată lumii de afară, ca o amenințare la care lumea nu lua seama.
Uită-te și tu la ei cum se avântă în valurile uriașe, cu piepturile înainte, ca niște pitici ce se agață de cizma unui uriaș. Le dă curaj faptul că uriașul privește pe deasupra munților, la vulturii ce zboară aproape de soare, nu dă atenție furnicilor pe care ar putea să le calce.
Unele furnici, mai curajoase, intraseră cu 4-5 metri mai în adâncul carâmbului, să braveze în fața celorlalți.
Ia te uită! Ăia doi când ajunseseră așa departe? Deja depășiseră capătul cel mai avansat al digului și încă înaintau în mare.
Hm! Se pare că e un adult cu un copil. Câtă inconștiență, domnule! Dacă voia să se sinucidă, nu putea s-o facă singur? Și salvamarii ăia ce-or păzi? Nici măcar nu au înălțat steagul de avertizare pentru mare periculoasă.
Se pare că adultul și-a dat seama, în sfârșit, de primejdie și încearcă să înoate spre mal. Cu o mână îl susține pe copil iar cu cealaltă trage disperat apa sub el, fără succes însă, fiara din adânc trăgându-l spre larg.
Copilul, care până atunci râsese ca în toiul unei mari distracții, simțise disperarea din ochii omului mare și vedea cum eforturile acestuia rămân fără rezultat. Marea, dintr-un partener de joacă, se transformase într-un coșmar. O fiară cu mii de limbi care voia să-i tragă în pântecul flămând. Imensul balaur nu avea atât nevoie de hrană cât de satisfacerea orgoliului rănit de măruntele ființe.

"- Unchiule! Unchiule! am strigat la el. Ne înecăm. Murim." Și urlam ca un nebun, simțindu-mi lacrimile cum îmi intră în gură, mai sărate ca apa mării.
Unchiul Lică nu-mi răspundea. Se uita la mine cu disperare și cu ultimele puteri trăgea apa sub el. Mă rugam la Dumnezeu cum nu o mai făcusem până atunci, că nici motive nu prea avusesem și îngânam singura rugăciune pe care o știam.
"Înger, îngerașul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu, eu sunt mic, tu fă-mă mare, eu sunt slab, tu fă-mă tare..."
Am simțit cum unchiul Lică mă împinge deasupra apei cu un ultim efort, iar el se îndepărtează de mine cu privirea resemnată. Dispărea sub apă privind adânc în sufletul meu.
Mă trezisem singur în mijlocul valurilor înalte și nu vedeam nici măcar în ce direcție se află uscatul. Am început să urlu de groază și să dau din mâini și din picioare, ca un disperat ce eram, uitând să mă mai rog.
Când am văzut un chip de om lângă mine am știut că Dumnezeu nu voia să mor.

"- Copile, stai liniștit, i-am spus, încă rămânând la distanță de el. Gata, te duc la mal, numai că nu trebuie să te mai agiți, altfel n-am să pot să te susțin".
Copilul s-a dovedit a fi înțelept. S-a potolit pe dată, având o încredere deplină în salvatorul lui. Sau, mai degrabă, în Dumnezeu.
Doamne, numai dac-aș putea s-o fac. Numai de nu m-ar lăsa puterile. Ajunsesem cu greu până la el, luptându-mă cu fiecare val în parte și eram deja aproape la limita epuizării.
Un domn de lângă noi văzuse semnele disperate pe care le făcea o persoană de pe dig, arătând cu mâna spre mare. Înțelesese, dar, fiind în vârstă, știa că el nu va putea ajunge în larg. Ne îndemna pe noi, cei câțiva tineri, care ne jucam în valuri.
"- Se îneacă. Haideți să-l salvăm. E un copil. Nu putem să-l lăsăm."
Cuvântul "copil" m-a electrizat. M-am hotărât brusc. Mă gândeam la copilul meu. Dacă ar fi într-o situație asemănătoare mi-aș dori din inimă să fie cineva care să-l salveze.
Am început să înot spre larg. Fratele meu striga la mine:
"- Mă, ești nebun? Nu vezi ce valuri sunt? N-ai să reușești."
Îl auzeam și vorbele lui îmi trezeau teama ascunsă că n-aș putea să salvez pe cineva de la înec, dar nu priveam înapoi. Știam că dacă o voi face aș renunța și nu voiam. Dacă ar fi fost copilul meu? Nu aș mai fi putut trăi cu acest gând.
Când am ajuns lângă copil mi-am amintit de disperarea celor ce se află pe punctul de a se îneca. Mă felicit că am știut să-l liniștesc și că băiatul s-a dovedit a fi înțelept. După ce l-am apucat de braț marea parcă s-a potolit o clipă, arătându-mi cu satisfacție trupul unui bărbat plutind pe apă cu fața-n jos. M-am gândit că e tatăl copilului. Am rămas o clipă blocat. Ce să fac? Aș fi vrut să merg și după el, dar m-am gândit că e deja mort, iar eu sunt aproape epuizat.
Copilul se uita întrebător în ochii mei, mirat că încă nu pornim spre mal. Atunci am început să înot cu disperare, trăgându-l după mine pe băiat, gândindu-mă că trebuie să ajung la mal. Pentru băiatul meu, de această dată.
Of, parcă aș fi înotat spre malul celălalt al mării, așa departe mi se părea. Simțeam cum mă lasă puterile și mai lăsam picioarele spre adânc, doar-doar voi atinge nisipul. Dar nisipul parcă dispăruse de pe lume, totul fiind acoperit de apă. Când făceam această verificare copilul parcă mă strângea mai tare de braț.
Deja începusem să mă gândesc ce va face copilul meu fără tată. Cum va crește el? Gândul acesta îmi dădea noi puteri și mai înaintam câțiva metri.
Este curios cum în acele momente nu mă gândeam cu părere de rău la mine, că voi muri la numai 24 de ani. Mi-era milă numai de copilul meu.

"Doamne, îți mulțumesc, Doamne, că mi l-ai trimis pe omul ăsta să mă salveze." Numai asta era în capul meu și așteptam cuminte, amestecându-mi speranța cu teama, să ajungem odată la mal. Dar marea parcă înnebunise. Valurile păreau să meargă spre larg, nu spre plajă, nevoind să ne scape din mână.
"Doamne, te rog, nu mi-l lua și pe salvatorul meu, ca pe unchiul Lică! Nu vreau să mor, Doamne. Sunt numai un copil."

Simțeam că brațul drept, cel cu care înotam, nu mă mai ajută. Mai mult picioarele mă ajutau să ne menținem la suprafață. Eram la un pas să renunț.
Atunci a apărut din stânga mea un tânăr. Mai târziu mi-am dat seama că venise dinspre dig. Fără o vorbă l-a apucat pe copil de celălalt braț. Asta mi-a dat putere pentru încă vreo cinci minute de luptă cu valurile, timp în care mai câștigasem câțiva metri.
Îmi epuizasem și ultimele resurse, dar nu-mi venea să-i dau drumul de braț copilului și totuși, fizic, nu mai eram în stare să-l duc până la mal.
De după un val, la numai câțiva metri de noi, a apărut fratele meu.
Dumnezeu hotărâse că marea își primise ofranda pe ziua aceea.
Eliberat de povară am reușit să parcurg și ultimii metri de apă adâncă. Fratele meu și celălalt tânăr l-au dus pe copil până pe plajă. Eu am rămas în apă, până la brâu, privind ca la o altă lume.
Copilul căzuse în genunchi pe plajă și săruta nisipul, abia acum plângând cu adevărat și mulțumindu-i lui Dumnezeu.
Am alergat la copilul meu, l-am luat în brațe și am eliberat și eu lacrimile bucuriei de a-l mai putea ține încă în brațe.

Rareș aflase primul că se înecase cineva și mă căutase disperat. Urla ca un nebun, zicându-mi că mă țin de parașute în loc să am grijă de plajă. Era disperat, bietul de el.
L-am scos pe unchiul copilului abia după o oră. Deși salvarea îl aștepta pe mal, omul nu mai avea nicio șansă.
Nici eu nu am mai avut nicio șansă să rămân om. Pentru un cur de muiere.

3 iulie 2011

Porțile Maramureșului și Cumpăna Bărăganului

Colegii și apropiații noștri de la Centrul de excelență în promovarea creativității românești “Porțile Nordului” – Baia Mare, doamna Virginia Paraschiv și domnul Mihai Ganea, au dat viață unui proiect cultural extraordinar, inițiat și susținut de către același Emanuel Pope, unul dintre puținii privilegiați păstrători ai secretului omeniei și dăruirii totale și necondiționate în sprijinul artelor și al binelui, prin programul său care, iată, a împlinit deja patru ani, Cititor de proză – Republica artelor. “Porțile Nordului” este o titulatură foarte bine și inspirat aleasă, denumind, dincolo de arealul în care își desfășoară activitatea, elementul de legătură al omului acelor locuri cu el însuși. Porțile maramureșene reprezintă un simbol al trecerii și al inițierii. Al trecerii, pentru că nu neapărat intri într-o altă lume de basm, paralelă, ci intri într-o lume în care legătura cu trecutul, cu originile se păstrează intactă, prin tradițiile care, parcă în ciuda intoxicării cu kitsch mediatic, nu vor să dispară, prin obiceiuri, prin port și cântec popular, prin simbolistica încrustată în lemn, ceramică sau țesături, printr-o altă curgere a Timpului… Este, așadar, o trecere dintr-o lume artificială într-o lume care încă păstrează legătura cu natura, la care se raportează prin tot ceea ce creează. O viață definită prin trei elemente de bază: pământ, apă și aer (cer), care în Bărăgan este atât de bine ilustrată de fântâna cu cumpănă. Când ciutura este cufundată în adânc se creează legătura perfectă între cele trei elemente, capătul cumpenei înfigându-se în cer, iar soarele, ca printr-o perfuzie, scurgându-se în măruntaiele pământului, alimentându-l cu viață. Acolo, în adânc, se produce amestecul miraculos, scos la suprafață în ciutura de lemn să hrănească trupul și sufletul omului și să dea putere vitelor sale. Dacă vreodată voi realiza o revistă în România, mi-ar plăcea să o numesc Cumpăna (ce cuvânt minunat!) Bărăganului. Spuneam de porțile maramureșene că reprezintă un simbol al trecerii, dar și al inițierii, pentru că, odată trecut prin ele, te inițiezi în taine străine omului modern actual. Omul modern! Iată o altă bazaconie a supra-evaluării noastre! Asta, care va să zică, trebuie să ne situeze pe noi deasupra înaintașilor, singurul argument pe care credem că îl avem fiind ușurința accesului la tehnologie, ceea ce avem impresia că ne face superiori strămoșilor, precum și generațiilor mai recente, bunicii și părinții noștri, pe care, după standardele de evaluare actuale, îi considerăm inferiori, cum inferiori devenim și noi, cu fiecare zi care trece, generației copiilor noștri. O lume bolnavă de trai fals. O lume neinițiată în sensul vieții, care trebuie numaidecât trecută prin Porțile Nordului și prin furcile, nu caudine, ci ale cumpenelor fântânilor din Bărăgan, prin care Soarele se scurge în adâncul Pământului să ne dea nouă Viața din Apă. Viorel Ploeșteanu 24 noiembrie 2013, Dublin

Enclava de supraviețuire

Românii plecați din România, străini în țară străină, străini și de țara lor, străini în vise, dar și în visuri, alieni coborâți printre oameni, nu să-i învingă, ci să fie asemenea lor, au uneori tresăriri de orgoliu și răbufniri identitare, când se apucă de lustruit lanțurile ruginite pe care nu le poate rupe nici timpul, nici distanța, dar înțepenite ca într-o bară de oțel, la unul dintre capete fiind emigrantul, iar la celălalt stăpânul unei țări îngenuncheate. Îngenuncheați, românii dinăuntru Îngenuncheați și cei plecați afară Unii rămași de-și îngrijesc mormântu’, Alții rămași copii fără de țară… Sigur că ne zbatem cu toții să ne păstrăm legăturile cu pământul din care am ieșit, să ne consolidăm soclul de pe care vrem să ne arătăm lumii în care am ales (?) să trăim într-o lumină cât mai favorabilă, însă aceste lumini sunt direcționate tot mai mult către graffiti-urile mâzgălite pe piatră, și de-ai noștri, dar și de-ai lor și e mai ușor să citești coperta decât paginile din interior. Lumea nu are, uneori, timp nici măcar de copertă, iar coperțile nu ni le mai facem de mult timp noi înșine. Este prea mare minciuna care ne înconjoară și, în ciuda atâtor iluzorii libertăți (de circulație, de accesare a informației etc.), suntem privați de cel mai important atribut al omului, și anume independența existențială. Ni se dau atât de multe jucării tehnologice și ni se creează atâtea comodități, tocmai pentru a ne îndepărta de ideea principală a vieții, pe care o putem considera aceea de a fi stăpâni pe propria existență, de a ne produce resursele de care avem nevoie pentru a trăi, de a ne stabili propriul program și de a viețui în strânsă legătură cu natura. Atât cei care ne dau jucăriile, cât și cei care nu se pot lipsi de ele, vor spune că aceasta este o mentalitate retrogradă și deloc practică, iar cei care ar susține un așa mod de viață ar fi catalogați nu numai proști și nebuni, ci și dușmani ai sistemului, ceea ce ar fi categoric contrar principiilor așa-zis democratice care ne guvernează lumea. Eu aș milita cu toată convingerea pentru crearea unor enclave sociale împotriva vieții artificiale care i s-a impus omenirii. O societate care să își producă singură cele necesare traiului, începând cu hrana și continuând cu îmbrăcămintea și energia termică. Am eu, oare, dreptul să mă hrănesc natural, cu propriile-mi produse și nu cu cele modificate genetic, împotriva firii, pe care mi le impui tu? Am eu dreptul să consum numai băutura obținută prin mijloace proprii, fie ea apă din fântână ori vin din strugurii îngrijiți și storși cu propriile-mi mâini? Am eu dreptul să îmi asigur existența, independent de crizele tale mondiale? Răspunsul este nu. Nu am dreptul, pentru că, la un moment dat, va dori și vecinul, apoi o țară întreagă să fie singură stăpână pe propriile resurse, după care va dori același lucru și altă țară, iar dacă, la un alt moment dat, vor dori acest lucru toate țările, prin asta înțelegând popoarele acelor țări, ce vor face acei oameni bogați care conduc lumea și care se cred un fel de semi-zei? De aceea încă există războaie, industrie de armament, de farmacie și viruși, bănci și crize mondiale, iar oamenii, parcă spălați la creier, își zic că este firesc să fie așa, pentru că la acest nivel ne-a adus evoluția tehnologică și spirituală. Haida de! Care spiritualitate? Care viață? Care natură? Omul, în acest moment, a devenit dușmanul planetei pe care trăiește, arogându-și titlul de stăpân. Un stăpân prost, pentru că distruge ceea ce își închipuie că îi aparține. Un stăpân prost, pentru că nu ia în seamă mijloacele de auto-apărare (conservare) ale naturii, iar omul acum este un dăunător care, mai devreme sau mai târziu, va fi eliminat. Gândim mulți dintre noi acest lucru, însă e mai comod să nu facem nimic. Aceasta este cea mai mare reușită a sistemului împotriva noastră: ne-a făcut comozi. Comozi și complici la auto-distrugere. 15 decembrie 2013, la Dublin

Alter egoism sau Când fluturii nu mai pot să zboare

Se simțea așa de răvășit, ca pletele unui poet ce nu-și înțelege muza. Mai rău era că nu pricepea de unde-i venea răvășirea asta care-i dăduse viața peste cap, și nu o dată, ci executase, parcă, un triplu salt fără plasă de protecție. Sunt multe lucruri petrecute în viața de zi cu zi, care fiecare în parte este capabil să răvășească o existență obișnuită. Problema este că oamenii nu mai sunt deloc obișnuiți. Sunt antrenați mai dihai decât luptătorii de comando să facă față și profil oricărui atac ne sau prevăzut, venit din partea instituțiilor, de stat ori nu, mass-media, persoane cunoscute sau ne. Oamenii neobișnuiți sunt obișnuiți să nu-și pună întrebări. Păi, când zicea autorul Moromeților că timpul nu mai avea răbdare, știa el ce-o să trăim noi acum, la mai bine de juma de secol de la ieșirea în decor a acelor timpuri? Nu știa, că n-avea cum și nici de ce, dar ce e mai ciudat e că nici ăștia de acum nu știu. Timpul și-a cam pierdut substanța. Dacă altădată era așa, oarecum personificat, că puteai să vorbești cu el, despre el, ba chiar să te raportezi la el și să ți-l apropii ca pe un prieten, să-l iei pe după umeri și să-l inviți la o plimbare, la o poveste, pentru că simțeai că îți aparține și îi aparții, acum lucrurile s-au cam schimbat. Prea te-apucă toate din toate părțile și te sorb din interior, nelăsându-ți nici o respirație care să-ți aparțină, să-ți umple plămânii cu putere și mulțumire, cu conștiința că îți respiri propriul aer, să-ți dea certitudinea și siguranța că exiști. Nu, respirăm în fugă, mecanic, la fel cum le facem pe toate, cu o frică nebună, care parcă ne împinge de la spate, să nu cumva să lăsăm ceva nefăcut. Și totuși, mai mereu lăsăm un lucru nefăcut, și anume, viața. Nu trăim, domnule, asta e! Goana după bani, servicii mai bune, informații, cumpărături, lux, nu înseamnă viață. Înseamnă risipire a vieții, iar cel care începe să-și pună astfel de întrebări devine omul neobișnuit din marea masă a obișnuiților în neobișnuință. Devine răvășitul care ar vrea să trăiască și înțelege că nu mai poate, pentru că este prins într-un carusel ce nu mai poate fi oprit. Toți suntem prinși în acest carusel și suntem mințiți că este un privilegiu să fim în el, iar noi credem, pentru că vedem lumea de sus, vedem culori stridente și lumini care-i fac pe ceilalți să pară fericiți. Nu vedem, însă, trăsături, expresii, trăiri. Nu vedem viața, care este undeva jos, prea jos, sub noi, rămasă netrăită. Nici cărțile parcă nu se mai scriu spre a bucura cititorul, ci, mai degrabă, spre a-l încurca. Literatura, bunăoară, este pe punctul de a trece la secțiunea lucrărilor de specialitate. De oricare specialitate. Nu zic, că nici cititorul nu se mai dă în vânt după scrieri “ușoare”, pentru că timpul dedicat lecturii nu mai este de mult un timp de plăcere, ci o sfântă socială obligație. Aud tot mai des cum că românul nu are, domnule, mentalitate de luptător, nici atât de învingător! Cu cine să lupte? Pe cine să învingă? Ăsta o fi rostul vieții, să te lupți în permanență cu cel de lângă tine, să-i iei ce-i al lui sau ceva ce ar putea fi mai degrabă al lui și care ție poate că nici măcar nu îți face trebuință? Și de ce trebuie tot timpul să învingi pe câte cineva? Crezi că astfel devii mai om decât erai înainte? Că pâinea are alt gust? Că aerul? Apa? Ori, poate, că soarele îl luminează mai mult pe învingător decât pe învins? Cum și când s-au schimbat prioritățile omului? Ce nebunie a făcut, nu numai să ne smulgem din natură, dar parcă ne-a împins să ne-o facem și dușmancă, s-o sleim de tot ce ne oferă, să nu care cumva să rămână după noi ceva de folosit? Uite-așa ajunge omul, amăgit de transformarea în realitate a SF-urilor de acum douăzeci-treizeci de ani, să se creadă buricul de la degetul mic al Tatălui Univers și să dezvolte un egoism atroce, care, înainte de toate, trebuie să dărâme mituri, tradiții, credințe și istorii, pentru a se pune pe el într-o poziție în care să nu mai poată fi atacat, nemaiavând la ce să se raporteze. Egoismul și autosuficiența, devenind noua ordine mondială, se aplică atât de bine la nivel de individ, încât putem spune că, în ciuda spectaculoaselor dezvoltări științifice, intrăm într-o nemaiîntâlnită epocă oarbă a spiritualității. Cu vântul care răvășește vine liniștea pământului să ne arate viața. În lumina zorilor vezi fluturi care nu mai știu sau nu mai pot să zboare și atunci înțelegi că soarele nu va mai răsări niciodată. Sau, oricum, nu ar mai avea niciun rost s-o facă. Viorel Ploeșteanu 16 noiembrie 2013

Gheață subțire

Iubirea-i o gheață subțire,
Iar noi ca nebunii sărim.
În vrăbii lovim, ne e-n fire,
Cum gheața iubirii lovim.

Și dacă-ntr-o zi se va sparge
În apele reci înecăm
Și vrăbii și rupte catarge
Iar noi pe sub gheață ne dăm.

Cad stele din cer în neștire.
Privindu-le cer vrem să fim.
Iubirea-i o gheață subțire,
Iar noi ca nebunii sărim.

Azi totul e o amintire
Săpată în trepte,-n trecut.
A fost doar o gheață subțire
Topită c-un ultim sărut.

13 februarie 2011

ninge in Dublin

ninge in Dublin
e alba, absurdă zăpadă
căzută în noi
ne apasă
a liniște rece
pustiul din casă
un pom de Crăciun ne minte.
îngână colindele albe
în alb se adună
e liniște-n Dublin
dar cui îi mai pasă
că-n stradă mai moare
un om fără casă
orașul e rece
lumina se stinge
nu-i nimeni în case
degeaba mai ninge

16 decembrie 2011

Vânzătoarea de ziare de pe Thomas Street

Ciara, bătrâna ce vinde ziare
tușește ușor, își aprinde-o țigare
în noaptea adâncă, bătrâna senină
așteaptă lumina s-aducă lumină
e Dublinul rece și strada pustie
în fum de țigară ea pare-o stafie
o viață întreagă trăită în stradă
de nimeni văzută, pe toți să îi vadă
sătulă să-nghită cu fum dimineața
vecină cu moartea, străină cu viața
își lasă toneta să plece la vale
vin zorii, bătrâna se-ndreaptă de șale
de astăzi ziarele nu s-or mai vinde
e albă hârtia și fără cuvinte
lumina e caldă, bătrâna Ciara
o strânge în pleoape și-aprinde țigara
Ciara, bătrâna ce vinde ziare
aruncă țigara, zâmbește și moare.

se scutură țărână din gene

răsfirăm pe drum umbre de gând
o negură devreme ne cuprinde
mirați spunem cuvântului fugi
cu priviri aburite de teamă
când munții își trosnesc oasele-brad
se lasă frigul în case
și de nefaptă
și de nedor
se scutură țărână din gene

degeaba mai pui busuioc la icoane
mamă
pașii mei au uitat drumul spre casă

într-o baltă de ploaie
am văzut două mrene
sfârtecau în măsele o pisică ațoasă

2 octombrie 2013

se moare cuminte în dublin

sunt petece lipsă pe trupul imens
bătrâna irlandă se-ntunecă
în verdele mării alunecă
să-și plângă amarul uitatului james
sub norul de pâslă butoaiele plâng
ascultă cum malțul se-ncumetă
să nu mai dospească o sâmbătă
și doagele lipsă în cercuri se strâng
târziul în dublin coboară firesc
odată cu trasul de zăvoare
se stinge și luna
și se moare cuminte
cum malțuri cuminte dospesc

29 septembrie 2013