Ziduri

Omenirea se îndreaptă cu pași uriași, repezi și neîntrerupți către ceva. Încă nu ne dăm seama către ce, dar e tot mai clar că se îndreaptă. Nu, nicidecum în sensul că ar deveni mai dreaptă, după ce milenii întregi a dovedit că acțiunile ei au fost mai degrabă strâmbe, și nici mai morală, după ce a reușit să trimită acest termen în derizoriu, ci pur și simplu demonstrează că are capacitatea intelectuală și tehnologică de a ajunge neînchipuit de departe. Tot ce se întâmplă în ultimii ani arată că limitele au devenit extrem de relative.
Acest potențial însă, iar asta face parte din riscurile asumate, implică aruncarea peste bord a balastului, cum ar fi, să zicem, tradițiile, obiceiurile, în general moștenirea culturală de care, până mai ieri, toate popoarele erau mândre.
Pe lângă cele cinci simțuri, acceptate și dovedite ale omului, știm că mai există alte câteva simțuri extrasenzoriale, despre care se spune că unii oameni le au, iar alții nu, cum ar fi, de pildă, simțul umorului. Lipsa acestuia, coroborată cu dorința de a-l exprima, totuși, a dat noțiunea de umor englezesc. Pe de altă parte, acțiunea care aduce bucurie numai celui care o determină, a căpătat denumirea de umor negru.
Ceea ce voiam să spun, de fapt, este aceea că ființa umană este înzestrată cu mult mai multe simțuri decât cele demonstrate fizic, iar acestea sunt: simțul măsurii, al răspunderii, realității sau ridicolului, al dreptății, pericolului, simțul estetic, bunul simț și multe altele. Evident, unele dintre ele sunt mult diminuate sau chiar anulate de ceea ce a devenit omul.
Unele dintre aceste simțuri au devenit balastul care “trebuie” aruncat peste bord pentru ca omenirea să se poată îndrepta către oriunde, către orice ne poate îndepărta de ceea ce suntem. Este posibil să fi realizat cât de răi am devenit și să încercăm fuga de răul făcut, chiar dacă sfărâmarea barierelor implică acțiunea altui rău, chiar mai mare. Mult mai lesne spunem că dărâmăm și vom construi, chiar dacă nu avem habar cum și cu ce, decât să consolidăm ceea ce deja există.
De dragul îndreptării către ceva, uităm ceea ce avem aici, lângă noi, în noi, și rămânem nimic. Un nimic care, chiar dacă ar fi subiect multiplu, cum spunea cineva, tot nimic înseamnă. Mai grav este că, aceia care vor să cucerească depărtările, nu vor să lase în urmă decât anumite simțuri, nu și oameni, iar atunci încearcă să ne târască după ei, deși unii dintre noi nu vrem. După atâtea lupte milenare, duse în spiritul libertății de exprimare și de opinie a fiecărui individ, această așa-zisă democrație, mincinoasă până în măduva oaselor ei de sticlă, nu face altceva decât să ridice ziduri între oameni, iar oamenii înșiși le zugrăvesc în culori vesele și inventează uși automate care se deschid numai cu puterea gândului, numai că dau în alte încăperi, între alte ziduri, la fel de frumos colorate, dar ziduri.

Viorel Ploeșteanu
14 februarie 2015

primordial

un univers îți dau
și câte-o bătaie de inimă
pentru fiecare stea
să nu te miri de inima mea tânără
cu peste 200 de bătăi pe minut
dar tu știi că timpul mi-e scurt
pentru câte aș avea să-ți spun
și de aceea
la fiecare apus pe pământ
aleg zece răsărituri primordiale
în care să te sorb
din lacrimă neîncepută
să te ning cu primele zăpezi cunoscute
și să te iubesc
cu primele cuvinte crescute din mine
ca niște unghii ce sfâșie
noaptea din jur
căutându-te

14 martie 2015

depărtări

ca o ploaie
mă acoperă gândurile
izolându-mă de oameni
și nimic nu știu
să mai număr
numai urme adânci
în noroi
și în mine

ca o secetă
mă arde în suflet
depărtarea de ieri
de golul de azi
de nimicul de mâine

păsările desenează drumuri
pe același cer
cu aripile grele de ploaie

11 martie 2015