opresc timpul
să-l întreb de ce tace
de ce vântul și ploaia
nu mușcă din mine
să smulgă cuvântul
de ce nu le place
să urle pământul
durerea trăirii
să țipe în mine
în cer să străpungă
să-l pună în dungă
pe ce
și pe cine
o clipă nu face
un om
dar viața-i o clipă
îl întreb dacă știe și
timpul tace
8 iunie 2011
marți, 28 iunie 2011
Mami, câinii de ce nu pot să zboare?
Soarele încălzea leneș vietățile de pe pământ.
Printre acestea era și Daria, care stătea cocoțată pe o piatră, Piatra Crăiesei, așa o botezase și unde-și petrecea mai mereu sfârșitul de săptămână cu prietenul ei Tomiță.
Erau cam de-o seamă. Daria împlinise opt ani, iar Tomiță avea cam un an și două luni, dar la câini, se știe, vârsta se înmulțește cu șapte pentru a fi ca la oameni.
Nu avea nimic special în înfățișarea lui de cățel, numai ochii te cutremurau. Parcă erau ochi de om. Dar nu de orice om. Parcă erau ochii celui mai trist om de pe pământ. Poate că în altă viață Tomiță a fost om. Poate a suferit mult în acea viață sau poate acum suferă că nu mai e om.
Este adevărat că suferă și de pe urma picioarelor primite de la stăpânul cabanei. Curios era faptul că acesta se împrietenise cu două vulpi, care veneau uneori la orătănii. Stăpâna era mai bună, dar nu avea timp de el.
Sâmbăta și duminica erau cele mai fericite zile ale săptămânii pentru bietul Tomiță.
Și Daria, deși mică, știa ce-i suferința. Fusese dată afară din casă, împreună cu mama ei, iar acum stăteau la un cămin. De-atunci nu mai vrea să știe că are tată. Poate că nici nu are.
Mami o iubea tare mult, dar tot se bucura când o lua mătușa la cabană, pentru că aici îl găsea pe Tomiță, care o întâmpina de fiecare dată cu aceeași privire tristă și parcă vinovată că era așa un câine trist. În acea privire Daria citea toată suferința pe care o îndurase de luni până vineri. Acum Tomiță era fericit, deși la el și fericirea parcă durea. Stătea cu capul pe labele din față și asculta ce-i spunea fata.
Daria îi povestea tot ce făcea în timpul săptămânii la școală, acasă, la cămin, ce mai făceau studenții, prietenii ei, ce a mai gătit mami. Îi spunea tot ce-i trecea prin cap, iar câinele o asculta cu răbdare de om bătrân. Deodată Tomiță a ciulit urechile. Daria vorbea cu cineva la telefon și a auzit-o spunând "Te iubesc, tati!" Și doar știa că fata nu mai voia nici măcar să audă cuvântul "tată". S-or fi împăcat părinții ei? Poate le primește înapoi acasă. Dar atunci va mai veni fata la el, la cabană. Din senin fata îl trase de ureche.
"Tomiță, te salută tati!" Auzi din nou acel "i" prelung, care exprima bucuria fetei.
iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii!
Începu și el să latre cu voioșie, să-i țină fetei isonul.
Alergau prin iarba crudă a primăverii speriind fluturii și albinele cu țipetele lor ascuțite. Mă rog, mai mult Daria.
Din joacă Tomiță a înhățat o albină bezmetică, iar aceasta, în mod firesc, și-a înfipt acul în limba imprudentului. Câinelui i-a stat chiuitul în gât de durere și lacrimile i-au încețoșat privirea și-așa tulbure.
Fetița își continua salturile prin iarbă. Tomiță, neștiind cum să-i atragă atenția, s-a băgat în picioarele ei și în învălmășeală sau poate împins de suferință, a apucat-o ușor de un picior.
Fata a încremenit. Nu de durere, că n-o mușcase tare, dar nu se aștepta la un asemenea gest din partea prietenului ei, care-i cunoștea sufletul mai bine chiar decât propria mamă. Ei, nu chiar mai bine, dar la fel.
L-a privit pierdută în ochi. El, de lacrimi abia o mai zărea și surprins de întâmplare a uitat să mai scoată limba, să-i vadă fata suferința. Daria a plecat în camera ei cu ochii în lacrimi. Tomiță s-a așezat sub fereastră oftând. Ca un om bătrân. Era ultima zi pe care o mai petreceau împreună.
Daria avea un alt tătic pe care-l iubea, iar el le iubea la fel de mult și pe ea și pe mami. Locuia în altă țară și urma să plece definitiv la el. Seara a plecat fără să-și ia la revedere de la Tomiță. Se ascunsese pe undeva de rușine sau poate de durere, că limba i se umflase de abia mai putea să respire.
De fapt, Tomiță o petrecuse pe Daria cu privirea lui tristă, atât de tristă încât sufletul îți devenea deodată prea mare de nu-l mai puteai cuprinde. Parcă știa că o vede pentru ultima oară pe Daria.
În ziua plecării Daria era veselă. Mami, la fel de veselă, dar parcă un pic mai reținută. Nu se-ndoia că le va fi bine acolo. Nici de iubirea lui nu se-ndoia. Era, totuși, un pas important pe care-l făcea, lăsând în urmă o viață. O viață cu multă suferință și cu ceva bucurii. Viața ei. Dar viața care urma nu era tot viață? Ba da. Viața lor. Acum vor fi patru, pentru că și el are un băiat și vor lăsa în urmă tot ce a fost rău. Au de trăit o viață. O viață frumoasă.
- Mami, uite un nor în formă de câine! zise Daria privind prin geamul avionului.
- Da, mami, un câine în formă de nor, zise Doria absentă, cu gândul departe.
- Uof, măi, mami! E nor, nu câine. Știi ce? Parcă seamănă cu Tomiță. Ar putea fi Tomiță?
- Numai dacă a murit, iar sufletul lui s-a făcut nor.
- Dar poate e chiar Tomiță și vine cu noi.
- Câinii nu zboară, Daria.
- Mami, dar de ce nu pot câinii să zboare?
21 mai 2011
Printre acestea era și Daria, care stătea cocoțată pe o piatră, Piatra Crăiesei, așa o botezase și unde-și petrecea mai mereu sfârșitul de săptămână cu prietenul ei Tomiță.
Erau cam de-o seamă. Daria împlinise opt ani, iar Tomiță avea cam un an și două luni, dar la câini, se știe, vârsta se înmulțește cu șapte pentru a fi ca la oameni.
Nu avea nimic special în înfățișarea lui de cățel, numai ochii te cutremurau. Parcă erau ochi de om. Dar nu de orice om. Parcă erau ochii celui mai trist om de pe pământ. Poate că în altă viață Tomiță a fost om. Poate a suferit mult în acea viață sau poate acum suferă că nu mai e om.
Este adevărat că suferă și de pe urma picioarelor primite de la stăpânul cabanei. Curios era faptul că acesta se împrietenise cu două vulpi, care veneau uneori la orătănii. Stăpâna era mai bună, dar nu avea timp de el.
Sâmbăta și duminica erau cele mai fericite zile ale săptămânii pentru bietul Tomiță.
Și Daria, deși mică, știa ce-i suferința. Fusese dată afară din casă, împreună cu mama ei, iar acum stăteau la un cămin. De-atunci nu mai vrea să știe că are tată. Poate că nici nu are.
Mami o iubea tare mult, dar tot se bucura când o lua mătușa la cabană, pentru că aici îl găsea pe Tomiță, care o întâmpina de fiecare dată cu aceeași privire tristă și parcă vinovată că era așa un câine trist. În acea privire Daria citea toată suferința pe care o îndurase de luni până vineri. Acum Tomiță era fericit, deși la el și fericirea parcă durea. Stătea cu capul pe labele din față și asculta ce-i spunea fata.
Daria îi povestea tot ce făcea în timpul săptămânii la școală, acasă, la cămin, ce mai făceau studenții, prietenii ei, ce a mai gătit mami. Îi spunea tot ce-i trecea prin cap, iar câinele o asculta cu răbdare de om bătrân. Deodată Tomiță a ciulit urechile. Daria vorbea cu cineva la telefon și a auzit-o spunând "Te iubesc, tati!" Și doar știa că fata nu mai voia nici măcar să audă cuvântul "tată". S-or fi împăcat părinții ei? Poate le primește înapoi acasă. Dar atunci va mai veni fata la el, la cabană. Din senin fata îl trase de ureche.
"Tomiță, te salută tati!" Auzi din nou acel "i" prelung, care exprima bucuria fetei.
iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii!
Începu și el să latre cu voioșie, să-i țină fetei isonul.
Alergau prin iarba crudă a primăverii speriind fluturii și albinele cu țipetele lor ascuțite. Mă rog, mai mult Daria.
Din joacă Tomiță a înhățat o albină bezmetică, iar aceasta, în mod firesc, și-a înfipt acul în limba imprudentului. Câinelui i-a stat chiuitul în gât de durere și lacrimile i-au încețoșat privirea și-așa tulbure.
Fetița își continua salturile prin iarbă. Tomiță, neștiind cum să-i atragă atenția, s-a băgat în picioarele ei și în învălmășeală sau poate împins de suferință, a apucat-o ușor de un picior.
Fata a încremenit. Nu de durere, că n-o mușcase tare, dar nu se aștepta la un asemenea gest din partea prietenului ei, care-i cunoștea sufletul mai bine chiar decât propria mamă. Ei, nu chiar mai bine, dar la fel.
L-a privit pierdută în ochi. El, de lacrimi abia o mai zărea și surprins de întâmplare a uitat să mai scoată limba, să-i vadă fata suferința. Daria a plecat în camera ei cu ochii în lacrimi. Tomiță s-a așezat sub fereastră oftând. Ca un om bătrân. Era ultima zi pe care o mai petreceau împreună.
Daria avea un alt tătic pe care-l iubea, iar el le iubea la fel de mult și pe ea și pe mami. Locuia în altă țară și urma să plece definitiv la el. Seara a plecat fără să-și ia la revedere de la Tomiță. Se ascunsese pe undeva de rușine sau poate de durere, că limba i se umflase de abia mai putea să respire.
De fapt, Tomiță o petrecuse pe Daria cu privirea lui tristă, atât de tristă încât sufletul îți devenea deodată prea mare de nu-l mai puteai cuprinde. Parcă știa că o vede pentru ultima oară pe Daria.
În ziua plecării Daria era veselă. Mami, la fel de veselă, dar parcă un pic mai reținută. Nu se-ndoia că le va fi bine acolo. Nici de iubirea lui nu se-ndoia. Era, totuși, un pas important pe care-l făcea, lăsând în urmă o viață. O viață cu multă suferință și cu ceva bucurii. Viața ei. Dar viața care urma nu era tot viață? Ba da. Viața lor. Acum vor fi patru, pentru că și el are un băiat și vor lăsa în urmă tot ce a fost rău. Au de trăit o viață. O viață frumoasă.
- Mami, uite un nor în formă de câine! zise Daria privind prin geamul avionului.
- Da, mami, un câine în formă de nor, zise Doria absentă, cu gândul departe.
- Uof, măi, mami! E nor, nu câine. Știi ce? Parcă seamănă cu Tomiță. Ar putea fi Tomiță?
- Numai dacă a murit, iar sufletul lui s-a făcut nor.
- Dar poate e chiar Tomiță și vine cu noi.
- Câinii nu zboară, Daria.
- Mami, dar de ce nu pot câinii să zboare?
21 mai 2011
Aș fi putut să fiu om mare
M-a izbit puternic în moalele capului, făcându-mă să mă prăbușesc pe asfalt.
Moalele capului nu înseamnă neapărat creștetul capului. Adică, normal că în creștet este situat, dar se cheamă moale pentru că la bebeluși craniul se întărește la câteva săptămâni după naștere, nu mai țin minte câte, așa-zisa fontanelă. La mine s-a închis pe la un an. Așa mi-a zis mama, dar asta nu înseamnă neapărat că nu sunt tare de cap. Dar nici moale.
Totuși, se pare că acum mi-a venit de hac cărămida asta.
Cât de albastru este cerul deasupra mea!
În jurul meu se lățește pe asfalt o baltă roșie, aburindă.
Din cerul albastru plouă cu chihlimbar. Ba nu. Sunt lacrimile muncitorului de pe schelă. Cel care scăpase cărămida.
Lacrimile lui clipocesc în balta de sânge, stropindu-mă în ochii larg deschiși.
Așa stăteam în copilărie pe câmp, cu o carte sub cap, privind cerul fără să-l văd. Țineam ochii deschiși iar prin irișii mei pluteau norii alburii. Eu, însă, nu pe ei îi priveam. Nici cerul imens de deasupra. Dincolo de nori și de cer era lumea pe care eu o citisem și în care călătoream, uitând de oile care pășteau în jurul meu.
Îmi plăcea să duc oile la păscut în copilărie. Toate vacanțele mi le petreceam la bunici, iar sarcina mea, pe timp de vară, era să merg cu oile. Din fericire eu nu am avut nicio Bisisică, așa că puteam să visez în liniște, oile păscând în jurul meu, străjeri muți ai lumii de poveste.
Ceilalți ciobani, oameni în toată firea, îmi respectau visarea, crezând că am să ajung om mare. Mă vedeau mereu citind și pentru ei ăsta era semn sigur că așa va fi. Îi spuneau și bunicului:
- Bă, Silică, nepotu' ăsta al tău toată ziua citește. O să ajungă om mare, mă.
Da' n-am ajuns.
Bunicul îi credea și era tare mândru de mine. Pentru el, măcar, aș fi vrut să ajung.
În jurul meu se strânsese multă lume, că abia mai vedeam cerul. O fi fost și de la lacrimile muncitorului amestecate cu sânge de-mi săriseră-n ochi.
- Săracul de el, zise unul mai simțitor el așa, s-a prăpădit.
De ce-o fi crezut el că sunt sărac? Că mă sărăcise ăla cu cărămida de-o viață?
Ei, aș! Putea fi un tramvai, ca la bietul Labiș. Sau o boală.
La mine a fost o cărămidă. Ei și ce? Îmi luase numai o viață, dar eu trăisem mii de vieți. În multe din ele fusesem chiar și om mare, așa cum i-ar fi plăcut bunicului.
Avusesem multe lumi în care trăisem. Lumi în care oamenii erau așa cum voiam eu să fie. În altele nu eram decât eu. Cream lumi numai pentru mine.
Cărămida îmi luase o viață, da oricum o păcălisem. Mai aveam alte mii de vieți pe care le imaginasem și urma să le trăiesc. Ele nu au legătură cu corpul meu, care acum stă întins într-o băltoacă roșie-grena și nici cu ochii care privesc un cer roșu. Senin de roșu.
Nu-mi pare rău decât de omul cu cărămida. Aș vrea ca el să știe toate aceste lucruri și să nu mai plângă. Lacrimile lui mă dor cel mai tare. Lacrimile lui îmi fac cerul roșu.
În jurul meu oile albe pasc sânge. E Paștele, iar cerul e verde.
Fontanela mi s-a închis peste o lume în care nu am știut să fiu om mare.
9 iunie 2011
Moalele capului nu înseamnă neapărat creștetul capului. Adică, normal că în creștet este situat, dar se cheamă moale pentru că la bebeluși craniul se întărește la câteva săptămâni după naștere, nu mai țin minte câte, așa-zisa fontanelă. La mine s-a închis pe la un an. Așa mi-a zis mama, dar asta nu înseamnă neapărat că nu sunt tare de cap. Dar nici moale.
Totuși, se pare că acum mi-a venit de hac cărămida asta.
Cât de albastru este cerul deasupra mea!
În jurul meu se lățește pe asfalt o baltă roșie, aburindă.
Din cerul albastru plouă cu chihlimbar. Ba nu. Sunt lacrimile muncitorului de pe schelă. Cel care scăpase cărămida.
Lacrimile lui clipocesc în balta de sânge, stropindu-mă în ochii larg deschiși.
Așa stăteam în copilărie pe câmp, cu o carte sub cap, privind cerul fără să-l văd. Țineam ochii deschiși iar prin irișii mei pluteau norii alburii. Eu, însă, nu pe ei îi priveam. Nici cerul imens de deasupra. Dincolo de nori și de cer era lumea pe care eu o citisem și în care călătoream, uitând de oile care pășteau în jurul meu.
Îmi plăcea să duc oile la păscut în copilărie. Toate vacanțele mi le petreceam la bunici, iar sarcina mea, pe timp de vară, era să merg cu oile. Din fericire eu nu am avut nicio Bisisică, așa că puteam să visez în liniște, oile păscând în jurul meu, străjeri muți ai lumii de poveste.
Ceilalți ciobani, oameni în toată firea, îmi respectau visarea, crezând că am să ajung om mare. Mă vedeau mereu citind și pentru ei ăsta era semn sigur că așa va fi. Îi spuneau și bunicului:
- Bă, Silică, nepotu' ăsta al tău toată ziua citește. O să ajungă om mare, mă.
Da' n-am ajuns.
Bunicul îi credea și era tare mândru de mine. Pentru el, măcar, aș fi vrut să ajung.
În jurul meu se strânsese multă lume, că abia mai vedeam cerul. O fi fost și de la lacrimile muncitorului amestecate cu sânge de-mi săriseră-n ochi.
- Săracul de el, zise unul mai simțitor el așa, s-a prăpădit.
De ce-o fi crezut el că sunt sărac? Că mă sărăcise ăla cu cărămida de-o viață?
Ei, aș! Putea fi un tramvai, ca la bietul Labiș. Sau o boală.
La mine a fost o cărămidă. Ei și ce? Îmi luase numai o viață, dar eu trăisem mii de vieți. În multe din ele fusesem chiar și om mare, așa cum i-ar fi plăcut bunicului.
Avusesem multe lumi în care trăisem. Lumi în care oamenii erau așa cum voiam eu să fie. În altele nu eram decât eu. Cream lumi numai pentru mine.
Cărămida îmi luase o viață, da oricum o păcălisem. Mai aveam alte mii de vieți pe care le imaginasem și urma să le trăiesc. Ele nu au legătură cu corpul meu, care acum stă întins într-o băltoacă roșie-grena și nici cu ochii care privesc un cer roșu. Senin de roșu.
Nu-mi pare rău decât de omul cu cărămida. Aș vrea ca el să știe toate aceste lucruri și să nu mai plângă. Lacrimile lui mă dor cel mai tare. Lacrimile lui îmi fac cerul roșu.
În jurul meu oile albe pasc sânge. E Paștele, iar cerul e verde.
Fontanela mi s-a închis peste o lume în care nu am știut să fiu om mare.
9 iunie 2011
Zbor de doi
Mă ridic din genunchi, obosit să mai plâng.
Din țărână mă smulg, las din mine cuvânt
Să mă piardă murind, eu o șoaptă să frâng
Ca un zbor liniștit, ca un nor fără vânt.
Fără glas, fără mers, condamnat doar să zbor
Caut lumea de tu într-un cerc dezaxat
Fără văz și auz într-un cer inodor
Din Bermude lipesc un miraj la pătrat.
Rătăcită și tu, zbor de dor în absent,
Cauți lumea de eu în spirale de foc.
Pe un cer inventat de un noi congruent
Ne-am găsit, zbor de doi, la o masă de joc.
5 iunie 2011
Din țărână mă smulg, las din mine cuvânt
Să mă piardă murind, eu o șoaptă să frâng
Ca un zbor liniștit, ca un nor fără vânt.
Fără glas, fără mers, condamnat doar să zbor
Caut lumea de tu într-un cerc dezaxat
Fără văz și auz într-un cer inodor
Din Bermude lipesc un miraj la pătrat.
Rătăcită și tu, zbor de dor în absent,
Cauți lumea de eu în spirale de foc.
Pe un cer inventat de un noi congruent
Ne-am găsit, zbor de doi, la o masă de joc.
5 iunie 2011
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
